Pentru totdeauna?

Mereu m-am întrebat cum pot oamenii să se renunțe. Reciproc, adică. Unul spune că pleacă, invocând niște motive rumegate de luni întregi, păstrate undeva, în adâncul lui și nescoase vreodată la suprafață din cauza fricii de singurătate și a incertitudinilor. După ce ți-ai purtat o luptă constantă cu sinele pentru a-l convinge că nu mai ești acolo unde trebuie, ai răbufnit și i-ai trântit în față cel mai dureros cuvânt din lume.

Am văzut într-atât de multe ori fenomenul la cei din jurul meu încât mă întreb acum dacă mai e înțelept vreodată să-i asociem iubirii orice promisiune care se termină cu „pentru totdeauna”.

Altruismul nostru de toate zilele

Am băgat de seamă că oamenii sunt uimiți atunci când cineva face un lucru sincer, care nu îi aduce nici un beneficiu material, din proprie inițiativă – ceea ce numim o faptă bună. Văd tot mai des persoane care postează pe facebook imagini cu obiecte pierdute, de la portofele până la cercei, și prin puterea share-ului se face așa încât informația ajunge la deținător. Lucrul ăsta se aplică și la animale pierdute/rătăcite. Am văzut nu o singură dată bătrâni ajutați să urce în autobuz sau ridicați de jos de către persoane tinere, cumpărături căzute și adunate de mâini străine, mâncare, haine și bani oferite săracilor și celor fără casă, cât și multe altele. Sunt convinsă că lucrurile astea se întâmplă frecvent, că există oameni care fie le fac, fie asistă la ele, și totuși ne plângem că oamenii nu mai au omenie. De ce?

Viciul în profunzime

Azi am asistat la o discuție legată de vicii sau, mai exact, de capacitatea sau incapacitatea unui om da a renunța la viciul său. Recunosc că am crescut într-un mediu care a favorizat consumul de alcool – nimic nou, în fiecare zi se nasc copii care urmează să petreacă ani buni pe lângă părinți, unchi, bunici, vecini, prieteni de familie ș.a.m.d care au „probleme” cu alcoolul. Dacă un copil care crește într-o familie de alcoolici va deveni, la rândul lui, alcoolic, e altă poveste, una care se înnoadă și deznoadă pe o grămadă de părți.

Noi nu suntem noi, noi suntem ceea ce iubim

Cred că singurul caz în care proverbul „niciodată să nu spui niciodată” nu se aplică e atunci când vine vorba de moarte. Moartea înseamnă teamă. Teamă de necunoscut, teamă de durere, teamă de consecințe, teamă de inevitabil. Nu am vrea, oare, să știm ce se întâmplă după moarte cu acea parte nevăzută, dar simțită, care îl face pe om om, numită suflet?

„Noaptea e mai pură decât ziua”

Baby we both know

That the nights were mainly made for saying things that you can’t say tomorrow day…

Baby, nopțile au fost făcute pentru oamenii inteligenți. Pentru artiști și pentru gânditori, pentru toți cei care nu își găsesc nici  starea, nici locul, nici inspirația în tumultul unei zile cu soare și clișee. Nouă ne plac lumina monitorului în întuneric,plimbatul degetelor pe tastatura semiluminată și volumul ridicat în căștile audio.

Mai puțină reprimare de emoții -> mai multă fericire pentru suflet

Acest articol a fost scris în cadrul competiției Superblog 2014

Reminder pentru suflet

Mă pune pe gânduri și mă îngrijorează faptul că oamenii caută cu disperare rezolvarea problemelor în cărți, în videoclipuri, în motivație indusă. Dacă există termenul de „motivație indusă” e bine, dacă nu, l-am inventat eu. Ideea e că nu mai suntem în stare să ne acceptăm și chiar să ne iubim propriile emoții. De ce facem asta? Tot ceea ce simțim e parte din noi, indiferent că e iubire sau durere. Emoții pozitive sau negative – avem suflet și trăire, ducem vieți care nu sunt nici pe departe perfecte și totuși, continuăm să ne prefacem. De dragul unei societăți care vrea să vadă doar zâmbete și vorbe calde, care excelează prin falsitate.

Aș vrea să aud oameni capabili să spună : „Sunt furios. Sunt al naibii de furios și vreau să mă eliberez de asta!”. În schimb, îi aud spunând „Am o stare nervoasă și mă lupt cu ea ca să nu izbucnesc”. Bun, te lupți cu ea. Zici că e mai ok să ții pentru tine decât să te descarci pe alții. E mai ok să suferi tu decât să provoci urmări. E mai ok să…fii singur decât să ai pe cineva care să te asculte. Știi cum e, de fapt? Furia ta, când o simți pentru prima dată față de o anumită situație, e un pui de monstru. Imaginează-ți că e mic, nervos, că dă din picioare și vorbește așa urât încât nici tu nu-l suporți. Norocul e că îl vezi doar tu și că nu mai știe nimeni ce grozăvie au produs emoțiile tale. Îți spui că e vina ta că te-ai enervat și că nu se poate să îl lași pe monstruleț să te facă de râs, așa că îl iei de umeri și îl arunci într-o cușcă pe care o zăvorești bine în interiorul conștiinței tale.

Știi ce se întâmplă a doua oară când te enervezi. Știi cum sentimentele negative te fac să te înroșești, să stâlcești cuvinte și simți cum începe bătălia între furia trezită și rațiune. Una vrea să fie eliberată, să spună tot ce are de spus fără să îi pese de urmări, iar cealaltă îți vorbește calm și te roagă să te controlezi. Shit, mereu e vorba despre control!

Reușești. Ești calm. Respiri încet, în colțul tău. Acum e totul bine și nu mai crezi că a fost atât de grav. Ai reușit să te controlezi. Da, chiar e o…reușită. Ești un om demn.

Repeți scenariul de multe ori și îți spui aceleași vorbe, aceleași încurajări. Ce de prostii… Ar trebui să vezi cât de mult ai hrănit monstrul din cușcă. Cât de însetat de libertate e și cât de puternică e forța lui. A început să rupă zăbrelele de fier.

De data asta e mai puternică furia decât rațiunea. Simți cum vine din spate ca un val înalt, te acaprează și te face să îți încordezi ficare mușchi din corp. Te încrunți, îți tremură fața, dai cu pumnii în masă și în pereți, te doare – nu îți pasă, urlii, arunci cu vorbe dure și dezgustătoare în stânga și în dreapta. Nu îți pasă de cine te vede și de cine te aude.

De ce oamenii au plecat? De ce ai rămas singur? Au plecat pentru că nu te cunoșteau. Nici acum nu te cunosc. Acum cred că ești o ciudățenie fără control de sine, un lipsit de maniere și de respect pentru societate. Un om care poartă o mască și așteaptă momentul prielnic ca să și-o dea jos.

Ești vreunul din lucrurile astea? NU. Nu ești, dar lumea te acuză și începi să crezi că nu ești bun. Că ai un defect mare și nu vei putea niciodată să trăiești în lume cu el. Cine ești tu de îți permiți să te exprimi, într-o lume în care oamenii vor să pară calmi și perfecți? Cum poți să le strici armonia?

Așa ajungi să cunoști toate emoțiile negative, fie ele primare sau secundare. Din mânie pleacă frustrarea și complexul de inferioritate. Ești frustrat de incapacitatea de control de care ai dat dovadă la răbufnire și complexat de faptul că alții pot să se abțină și tu nu. Din ele pleacă teama de societate, teama de reacțiile tale, teama de oamenii despre care știi că îți pot trezi furia. Te închizi în tine.

Devii trist și deprimat și nu știi cum să te vindeci. Îți cauți curajul în material motivațional. Îl găsești, îl aplici, încerci să te vindeci. Dar de ce trebuia să ajungi aici? Dacă de la bun început ți-ai fi exprimat trăirea, ți-ai fi spus oful și, dacă situația care îți provoca furie persista, te îndepărtai de ea, atunci acum ai fi fost un om liber, împăcat cu sine și cu trăirile sale.

E greu să te accepți cu toată frumusețea și cu toată dezordinea care apare în tine, dar e pragul cel mai frumos al existenței. Nu găsești libertatea în călătorii și în plăceri extreme. O găsești în iubirea și acceptarea de sine, în pachetul cu emoții, negative și pozitive, pe care îl primești cu căldură.

Dacă simți că nu poți singur, nu-i nimic. Nu trebuie să fii singur, pentru că tot ceea ce simți tu e simțit și de alte persoane. Le poți căuta sau întâlni din pură întâmplare, dar cel mai important e să fie persoane reale. Pe care să le poți privi în ochi și care să îți poată transmite ceva. Orice: bucurie, tristețe, siguranță, teamă, lipsuri, deznădejde, entuziasm. Emoții amestecate, dar sincere, care să se îmbine cu ale tale. Cele negative vor ieși la suprafața și se vor anula reciproc, iar cele pozitive vor trona. Comunitatea Komunomo și-a propus să scoată oamenii din mediul online și să îi aducă față în față, în locuri unde pot fi ei înșiși, fără presiunea societății. Tot ce ți-am spus mai devreme nu va mai exista. Nu va mai trebui să îți reprimi furia, așa că ea, dacă va exista, se va exterioriza prin reacții mărunte, de moment. Dar nu o vei mai închide, nu o vei mai hrăni, nu îți va mai fi teamă că va face ravagii, pentru că nu va mai avea putere. Vei fi alături de oameni cărora nu le e frică să exprime tot ceea ce simt. Astfel, vei învăța cum să aplici exteriorizarea emoțiilor, păstrându-le pe cele negative la un nivel armonios în raport cu cele pozitive.

Iar sufletul tău va fi în echilibru. Sună a vis? Nu e vis 🙂

Ce nu se compară

Reminder pentru suflet

Hai să îți spun ceva despre frumusețe. Ceva ce știi.

Când ești frumoasă, ești frustrată. Chiar dacă ți se spune că ești frumoasă. Că ești mai frumoasă decât celelalte. Că mergi mai drept, că ai sâni mai mari, că ești mai slabă, că albastrul din ochii tăi e mai aprins, că buzele tale transmit mai mult. Ești atât de frustrată…pentru că îți pasă. Pentru că te raportezi la alta. La altele. Pentru că mereu va fi cineva mai frumos. Pentru că frumusețea e subiectivă.

Pentru că ești frustrată. Oh, te rog, nu mai lua cuvântul ăsta atât de dur. Nu înseamnă că ești o ciudată cu nevoie de psihi, înseamnă că ai nevoie să te iubești mai mult. Poate ai nevoie să ai mai puțină nevoie de validare.

Să fii un pic mai mult tu. Un pic mai originală, un pic mai naturală, un pic mai stăpână. Știi tu, mai stăpână ? E mai greu, nu am zis că e ușor, nici că se întâmplă până mâine. Am zis că ai nevoie. Nu că trebuie. E o diferență mare între ce trebuie și ce ai nevoie.

Ai nevoie să nu te mai compari. Să nu îți mai pierzi personalitatea în umbra caracterului general. Să nu mai vrei să fii ca ele, că ele sunt frumoase, dar nu văd soarele la fel ca tine la apus.

Ele nu îți împart gândurile și visele și nici bărbatul pe care îl iubești. Vezi tu…sunt unele lucruri care nu se împart și care ne fac noi. Unele care nu se lasă uitării, nu se ascund sub măști, unele de care nu te poți dezbrăca ușor.

Ești frustrată și te doare. Ți s-a spus și ceva sângerează. Răni din trecut și jigniri, vorbe dure scăpate din guri iubite și … să îți mai spun de ce nu mai contează?

De toate proiecțiile în trecut, de toate zidurile puse între tine și lume prin comparație?

Sufletul nu se compară. Respectul nu se compară. Încrederea nu se compară. Iubirea de sine…nu se compară.

Toți am putea scrie romane din trecut

Ne plac poveștile foarte tare, pentru că indiferent de conținut dar, mai ales, indiferent de final, știm că există un ”poate nu a fost așa” la mijloc. Poate că a fost mai frumos, mai dulce, mai uman. O poveste nu îți dă garanția adevărului.

Și atunci când ne spunem povestea, avem grijă să nu sărim peste detalii, să nu uităm virgulele și, mai ales, să nu punem punct. Când ne gândim la trecut, ne gândim până când devine tot una cu prezentul. Dar trecutul e povestea noastră, care se transformă mai degrabă în roman pe capitole, că doar nu spui totul într-o zi.Ei bine, în filmul ”Her”, la un moment dat apare replica ”Trecutul e o poveste pe care ne-o spunem nouă”. E povestea pe care fiecare om știe să o spună, inspirat de amintiri trecute prin fantastic și îmbogățite cu regret, nostalgie, dor. Mai ales cu dor.

Te hrănești cu amintiri treptate, când din conversații răsar momente, dintr-un parfum simțit pe stradă ajungi să trăiești senzații de demult, demult.

Ne mai spunem din poveste și când subconștientul vrea să ne facă rău și scoate din cutie zile care nu pot fi repetate și persoane care făceau parte din sufletul nostru.

Tot ce trăim rămâne viu și moare odată cu noi. Noi nu murim odată cu noi, ci odată cu alții. Dar așa ai ajunge undeva departe, unde mintea nu mai poate pătrunde, așa că povestea ta e doar a ta și îți mai spui câte un pic din ea în fiecare seară. Fie ca să retrăiești frumosul, fie ca să plângi puțin.

Povestea nu e niciodată doar tristă sau doar veselă. E proporționată și exagerată. Mult mai profundă decât proiectarea ei în realitate. Ar fi amuzant dacă în timpul picnicului cu ai tăi de acum 10 ani ai fi început să plângi de emoție. Dar când îți spui povestea, poți să plângi și să zâmbești.

O poveste bună îți trezește toate simțurile. Mă întreb cum ar fi dacă poveștile noastre nu ar rămâne doar pentru noi, ci ar ieși pe foi de hârtie și ar trece din mână în mână. Nu ar putea fi atâția scriitori de succes…

Omul frumos

Nu mai știu vârsta la care mi-am dat seama că muzica trebuie să facă parte din viața mea. Din spate, desigur. Nu aș putea fi cântăreață, am genul de voce care își primește câte un ”taci din gură!” când încearcă să se facă simțită. Dar muzica îmi place și cred că am ascultat câte un gen pentru fiecare perioadă prin care am trecut.

Am ascultat house, dance, balade rock, hard rock, dubstep, rap. Și alte subgenuri.

Cert e că ascult melodii cu săptămânile pentru că mă fac să mă simt bine. Sau pentru că îmi dau putere prin versuri. Pentru că mă energizează sau pentru că se completează cu ce sunt eu în momente. Nu am o melodie preferată, nu am un gen, nu am un cântăreț. Trebuie doar să îmi ajungă o melodie la spirit și mă dedic ei.

De trei zile ascult asta:

Pentru că versurile sunt geniale. Pentru că omul trebuie să știe că nimeni nu are dreptul să îl pună la pământ.

”Perfection is a disease of a nation”

Nu ți-a zis mama ta oare că dacă ești frumoasă te mai și doare, uneori? Că frumusețea nu îți rezolvă problemele? Că ești frumoasă și primești doze egale de admirație și critică? Că unei frumoase nu i se permite să dea înapoi?

Nu,  probabil nu ți-a zis. Probabil s-a bucurat de frumusețea ta și a văzut-o crescând și înflorind, dar nu s-a gândit la golul din tine care trebuie umplut?

Orice frumoasă are un gol. Unele sunt într-o permanentă competiție, nu cu cine trebuie, ele însele, ci cu celelalte frumoase. Competițțile tăcute sunt cele mai grele, pentru că nu poți să exprimi, nu poți decât să vrei să atingi absolutul și…cazi în fund. Frumoasele nu sunt doar frumoase. Sunt oameni care nu își permit greșeli, iar atunci când le fac sângerează.

Fete dulci se machiază de la 12 ani și își șterg naturalețea, iar apoi frumusețea lor rămâne o oscilație. Trebuie întreținută, nu mai poate curge lin ci devine forțată. Iar ele…ele devin chipuri mascate, ascunse. Trist, nu?

Societatea a impus reguli stricte pe baza cărora suntem acceptați sau nu și ăsta da, e cel mai trist lucru. Și nu e un lucru de ieri, de azi, e dintotdeauna. Doar că fiecare generație, fiecare copil, fiecare om îl realizează și îl trăiește în parte. Femeile fac posibilul și imposibilul ca să fie frumoase, să fie slabe, să fie aprobate, acceptate, iubite. Ceea ce societatea nu știe sunt lucrurile pe care  omul care se luptă le lasă în spate, le pierde sau le aruncă, pentru că altfel îl dor. Ar durea să îți amintească mereu cineva de cum ai fost, când tu vrei doar să fii cum ești, nu?

Tot ceea ce trăim e condiționat de reguli, și nici ăsta nu e un adevăr proaspăt.

Perfection is a disease of a nation.