Gânduri dintr-o Vinere Mare
„Haide aici, la Pepco, să-ți iei. Ți-am zis să-ți pui niște bani deoparte, că nu am de unde să-ți dau! M-ai mâncat, mă mănânci cu zile, să nu-mi mai ceri nimic.” Sunt cuvintele pe care i le spunea o mamă băiețelului ei de vreo 9-10 ani, ieri, într-un mall. Nici oftatul, strâmbatul și gesticulatul agitat nu lipseau din comportamentul femeii care avea o neconștientizată grijă să plaseze pe umerii propriului copil întreaga vină pentru neajunsurile familiei sale. Din discuția lor reieșea că băiatul avea nevoie de un trening și adidași. Probabil „ceva-ul nou” de Paște, acel „ceva” pe care toți copiii îl au în noaptea de Înviere, la biserică. Așa era și pe vremea mea și mă îndoiesc că ceva s-a schimbat.
Privirea descurajată a copilului, mersul timid, cu capul între umeri, în spatele mamei, degetele lui care se frecau insistent – toate-mi transmiteau teama de a nu fi cerut prea mult, vinovăția de a fi avut o dorință, și frustrarea de a nu fi reușit să și-o îndeplinească singur. Și m-am întrebat pentru a nenumărata oară: de ce trebuie să știe un copil cum se simt toate astea? Nu e de ajuns că le-a simțit cândva părintele? Cine va face un inestimabil gest de conștientizare și va întrerupe cercul vicios? Cine va arunca povara vinovăției transmise din generație în generație?
Din perspectiva acelui copil căruia i-am promis că-mi voi nota undeva în minte toate sentimentele neînțelese ale copilăriei, ca să i le pot reaminti eului adult ori de cât ori le va fi uitat, îmi permit să spun că reproșul sacrifciilor e un cuțit care lasă urme adânci. Mai adânci decât dojenile, pedepsele și interdicțiile. Mult mai adânci decât un „Nu poți avea acum ce îți dorești (dar mi-aș dori să-ți pot oferi).”
Fă un obicei din a-i spune copilului tău „Uite câte trebuie să fac pentru tine!” și vei construi un adult lipsit de încredere în sine. Lipsit de curajul de a visa, dori sau pretinde în virtutea unui merit. Merit? Viitorul tău adult nu va considera că merită ceva vreodată. Va sta ani buni în relații toxice, identificând în abuz un limbaj atât de familiar al iubirii, în vreme ce abuzul e, cel mult, un limbaj al durerii.
Atât de mult cărți, studii și documentare menite să-i facă pe adulții de astăzi să înțeleagă modurile în care cuvintele lor își lasă amprenta pe propriii copii, și totuși, atât de multe întâmplări triste, care mă fac să vreau să mă opresc și să-i prind de mânecă. „Hei, cândva, copilul tău va retrăi tot ce îi spui acum”, le-aș spune-o, dar…nu pot să o fac, așa că scriu.
Poate că, în loc de mânecă, cuvintele mele se vor prinde de ochii lor și vor ajunge, într-un final, la sufletul lor.
Părinți, nu vă mai proiectați neajunsurile pe copiii voștri.
Copiii voștri sunt îndeajuns.
BLOG SIMPLU 