Dacă aș scrie o carte…

… ar fi despre mine. Într-o mai mică sau mai mare măsură. Ar fi la persoana I pentru că sunt mare fană a scrisului subiectiv. M-aș plasa într-un corp și un suflet, într-un om căruia i-aș împrumuta din calitățile și defectele mele.

Aș fi o școlăriță rebelă cu părul vopsit roșcat și ochii verzi, orfană și ambițioasă, care ascultă balade rock. Aș vedea eu unde apare intriga. Și cum.

Un afemeiat de aproape 30 de ani care și-a lăsat latura sentimentală lângă coșul de gunoi.

O curvă, și îi mulțumesc lui

Oamenii formați

Aș putea spune că am treabă, că nu mai pot de stres și că nu am nici o fărâmă de timp să scriu, să mă exprim. Dar adevărul e că mi-am fixat o dată în minte, 1 iulie, până la care nu îmi vine să fac nimic. Zonă de confort? Probabil. Am început un serial și nu îl pot lăsa din ochi. Am analizat lucrurile din jur fără să mai scriu nici pe foi, nici aici, nici niciunde. Dar ceva lipsește și e greu să stai cu un gol în tine, să te simți inutil. Mi-am dat seama în timpul ăsta că sunt genul de om care nu poate păstra în suflet mai multe amintiri urâte cu o persoană decât frumoase, indiferent cât de multe motive de rău ar fi. Mă refer la oamenii iubiți care, vrând nevrând, provoacă durere. Nu mai știu cât de distructiv e, dar știu că firea nu poate fi schimbată ci doar aruncată în spatele unor pereți făcuți din frică. Frică de suferință, frică de a nu rămâne o viață marcat de faptele celorlalți, frică de a nu te pierde pe tine în timp ce te ascunzi de adevăruri.
Nu vreau să mă închid în spatele fricii. Cred că oamenii formați au fost mai ei decât niciodată când au stat drepți în fața oricărui lucru.

Ce mai vreau eu

Euvreau o bibliotecă mare, nu foarte mare.

Și colorată. Pentru că nu îmi plac cărțile din colecții. Vreau să le văd cotoarele diferite, mărimile și viața. Să știu că fiecare are povestea ei, să le recunosc pe cele mai apropiate de sufletul meu după culori.

Vreau o bibliotecă asimetrică. Din mai multe corpuri și să îmi ocupe doi, poate trei pereți, din două camere. Nu o vreau expusă, o vreau intimă. Să fie în ea tot ce am citit și tot ce am învățat, tot ce m-a consolat și tot ce am criticat.

Să fie cărți răsfoite, uzate, curate, cu multe pasaje subliniate. Să fie bucăți din mine pe care le-am găsit în ele, acolo.

Nu vreau să fie aranjată, vreau să fie ca mine. Naturală. Să fie cărți de toate soiurile, deschise, frumoase. Să vii și să cauți. Să găsești, să ocolești.

Doar o bibliotecă. Cu rafturi albe sau crem, lăcuite. Fără ornamente. Doar cărți. Povești și viață. Multe lecții predate și alte pasaje subliniate. Psihologie, dragoste, post modernism și dramă. Aproape nimic din ce am citit la școală și tot ce citesc în viață.

Vreau o bibliotecă cu viața mea, și poate chiar cu o carte ieșită din mâna  mea. Sau două- trei.

Contemporary Bookcases by London Furniture & Accessories SBT Design

 

Dezordine

Mi-am dat seama că nu mă simt bine în ordinea absolută, în curățenia de farmacie a caselor puse la punct din parchet până în tavan. Mă simt închisă și limitată, pusă într-un mediu în care nu am nimic de descoperit, pentru că orice are locul undeva și nimic nu se pierde niciodată. De ce ai vrea să îți fie casa așa? De ce ai vrea să nu ai tu cărțile teancuri și ojele pe rafturi, revistele începute pe noptieră și nimicurile peste tot? Mă plictisește mobila goală ca o minte încuiată.

Despre Secretele succesului in era digitală (Dale Carnegie)

Care eră? A noastră.

A cui carte? A lui Dale Carnegie.

Bine, dar cum poate el, care a trăit până acum jumătate de secol, să ne spună nouă, contemporanii tehnologiei, cum să avem succes? Poate pentru că principiile relațiilor interumane rămân aceleași, indiferent de perioada în care trăim și de activitățile pe care le avem. Poate deoarece cartea asta reprezintă ideile lui Carnegie adaptate la prezent și nu e scrisă de el, dar cel mai uimitor lucru rămâne puterea unui om de a-i influența pe ceilalți oameni prin lucruri simple.

Încă o citesc, dar trebuia să scriu articolul ăsta azi. Nu mai puteam amâna, mă simt inspirată. Ce am învățat până acum, ce mi-a produs oarecum o…revelație și m-a făcut să îmi dau seama că oamenii sunt mult mai preocupați de ei înșiși decât de cei din jurul lor și de-asta pierd foarte mult/e?

Puterea de influență asupra celorlalți, care se învață așa cum se învață comunicarea. Nu e suficient să fii sociabil, e musai să fii interesat de oamenii din jurul tău, pentru că fără ei nu ai fi nici tu. Pentru că oamenii sunt legați unii de alții, sunt făcuți să se ajute și să se dezvolte împreună, dar ei sunt mult mai preocupați să se privească de sus și să se convingă, să se contrazică, să își pună unii în spatele celorlalți cereri și asumări. În realitate ai avea succes pe toate planurile dacă ai știi că deasupra intereselor tale, stau interesele celor din jurul tău, ale oamenilor de care ai nevoie .Da, și ai nevoie de ei și ei au nevoie de tine, dar pot avea nevoie de altcineva, dacă tu nu ești dispus să fii ceea ce vor ei. Nu e dur deloc, e natural. Interesele tale nu scad, nu se aruncă pe ultimul plan, ci doar vor fi satisfăcute după ce ale lor vor fi. Un brand manager de calitate va fi atent la nevoile publicului posibil interesat de un produs, dar sondajele online nu sunt suficiente. Nu poți să amesteci toți oamenii în 5 întrebări și să te gândești că o statistică îți va spune totul despre ceea ce își doresc. Nu, trebuie să afli, despre fiecare în parte, chiar dacă asta presupune timp mult, mai puține persoane și mai multă oboseală. Efectele se vor vedea. Oamenii seamănă între ei, totuși.

Nu am eu darul de a reține nume, dar știu că în carte vine vorba despre un tip cu o companie de asigurări, care are un fail adânc. Publicitatea pe care și-o făcuse nu oferea oamenilor decât un banner mare cu o față care ar trebui să inspire încredere. Dar omul e sătul de asta. Eu sunt sătulă de asta, de clișeul reclamei. Fiecare e în stare să scoată vorbele cele mai bune despre sine și să le facă citite și ascultate. Dar asta nu inspiră încredere și nu îți oferă cumpărători, oameni interesați, încrezători în tine. Dar omul care creează conexiune cu celălalt, va fi întotdeauna apreciat, crezut, respectat. Așa se întâmplă și în viața personală, și aici majoritatea oamenilor au/ avem probleme. Mereu punem interesul personal înaintea celuilalt, și traduc asta prin ego.

Prezentul nu n oferă degeaba  mijloace de comunicare. Dar noi, chiar dacă avem un blog cu o pagină, postăm doar ceea ce oferim. Ne facem reclamă și așternem ceea ce avem. Nu întrebăm ”Ce ai nevoie? Ce vrei să citești? Cine ești? Ce pot fi pentru tine?”, ci dăm informație. Asta fac și eu acum, dar îmi permit să te întreb…cine te influențează?

Mai multă încurajare, mai puțină critică.

Mai multe întrebări, mai puține discursuri.

Mai multe zâmbete, mai puține încruntări.

Mai mult interes, mai puțin egoism.

Mai mult Carnegie, de acum încolo.

Pe cine să dai vina?

Atunci când te oprești subit și te uiți la oamenii din jurul tău, la lumea ta mică, și recunoști mai puțin decât credeai?

Pe cine să dea vina copiii deveniți mari, atunci când văd lângă ei niște părinți care fac contrast puternic cu ceilalți?

Atunci când le e teamă de viitor și milă de prezent, pentru că viața se pare că a fost un pic cam crudă cu ei?

Un pic e puțin spus, dar totuși, suficient. Mi-ar plăcea să știu și să simt că toți sunt corecți, că toți iau deciziile corecte și că fiecare părinte e responsabil. Că nu există rău părinte-copil, că fiecare, indiferent de câte defecte și slăbiciuni are, atunci când vine vorba de copilul lui, lasă tot și se dedică. Mi-am dat seama că

Tu vrei succes sau împlinire?

Și nu îmi spune că împlinirea e succesul. Da, e, însă eu mă refer a altceva. Fii atent.

Azi am văzut ”Sub aceeași stea”, filmul realizat după cartea lui John Green. Mi-a plăcut, poate pentru că seamănă puțin cu ”A walk to remember” , dar cu siguranță pentru că arată oamenii altfel, la limită, resemnați și totuși împăcați, bolnavi de cancer, și totuși, al naibii de vii. E o poveste de  dragoste – da, iubirea aia specială și magică, dedicată și absolută, dar care e așa doar din cauza situației.

El și ea se întâlnesc într-un grup de oameni bolnavi de cancer, și au două viziuni diferite. El spune că vrea ca oamenii să își amintească de el, vrea să își lase amprenta în vieți și să simtă că pământul îi va simți lipsa. Practic, el mereu a visat succesul, chiar dacă cumva, nu îl atinge așa încât întreaga lume să observe asta, ci îl atinge la nivelul iubirii. Ea îl contraice, îi spune că totul e destinat uitării. Că oamenii lasă în spate durere și evenimente de nivel global, așa că el nu poate avea pretenția să conteze mai mult pentru o lume imensă. El, ca și ea, ar trebui să fie împlinit prin iubire, dăruire, curaj, luptă.

El nu e deloc suprficialul, ci doar are mica lui mare obsesie, precum și ea o are pe a ei. Completarea e perfectă. Dar ea a învățat să accepte și să trăiască cu acceptarea, pe când el e dezamăgit că moartea nu va însemna nimic.

Tu vrei succes sau împlinire? Discutând despre asta azi, m-am gândit din nou…oare câți dintre noi simțim că locul nostru e la înălțime, și câți tratăm viața ca pe un drum lin? Câți vrem succesul recunoscut și cunoscut, și câți vrem doar bunăstarea, confort, împlinire?

Tu ce vrei? Serios, ce vrei?!

Viziune despre Breaking Bad

Oamenii, în general, se uită la filme pentru acțiune, pentru dramă, pentru amuzament, pentru poveste… pentru orice, dar nu pentru munca interioară, cea greu de realizat a actorului, nu a personajului.

Actorul e mereu pus să fie altcineva. Trebuie să învețe psihologia personajului ca să poată fi el, și ghici de ce? Pentru că oamenii au un simț tare ascuțit de a detecta falsitatea. Falsitatea o observi când te uiți la Iubiri secrete și la Ochii din umbră. Actorul genial îl vezi în House, în One Tree Hill, în Breaking Bad.

Breaking Bad a fost primul serial pe care l-am vazut extrem de repede. Zilnic, episod după episod, mereu în suspans. E un serial care presupune un subiect în fiecare episod, un subiect care trebuie transformat în acțiune și în dramă, cu câteva scene comice pe ici și colo, dar care mereu reușește să te facă să mai vrei. Poate s-a terminat prost, prea dramatic, prea sec pentru valoarea parcursului, nu știu. Finalul e cel care contează cel mai puțin, nu?

Revenind, spuneam că oamenii judecă personajul, nu îl analizează. În Walter am văzut mai mult decât un prof de chimie amărât că are cancer și care vrea, pe ultima sută de metri să facă bani. Personajul e de geniu. E genul omului care s-a săturat să asculte mereu de ceilalți, să fie mereu considerat liniștit, predispus la conpromis. El vrea să depășească condiția impusă și să devină  el – inteligentul, impunătorul, potențialul.

Nu prepară amfetaminăa albastră doar pentru bani, ci ca să își arate că poate fi cel mai bun. Știi că pasiunea iese la suprafață, cândva, în cel mai benefic mod posibil. Se încurcă cu traficanții din cartel nu pentru banii pe care îi câștigă, ci pentru respectul pe care îl câștigă.

Breaking Bad nu e o dramă sentimentală. În viața lui Walter nu e decât o femeie, care vine la pachet cu frustrări, nemulțumiri, ură, iubire. Un film se poate face și fără prezențe feminine încurcătoare de vieți. Totul aparține imprevizibilului.

Și da, personajul se schimbă mult, se dezumanizează mult. Dar la final, te întrebi…oare sufletele câtora dintre noi nu aparțin potențialului aruncat în fundul unei case, unei familii, unei vieți sociale?

(Re)realizat

Tot vreau de câteva zile să scriu ceva. Rușine mie că vreau și nu reușesc. Ba uite, reușesc acum. 😀

Am învățat despre oameni că sunt frumoși, că fiecare e talentat – unii se descoperă, alții nu, că fiecare are ceva de împărțit, etc. Dar știi, nu prea sunt genul de persoană care să vadă doar frumosul și încă ascult uimită când aud pe câteva spunând că s-a obișnuit să acorde interes doar părților pozitive.

Nu pot și nu îmi pare rău, însă nu îmi place și nu sunt de acord cu reacțiile dezumanizate, de animale care vor hrană, pe care oamenii le au când întâlnesc oameni care îi deranjează. Trebuie tratat totul ca atare, acceptat, ignorat sau evitat. Pentru că schimbat rareori poate fi. Așa cu răutatea. Oamenii nu au nevoie de alți oameni care să le strige răutatea, prostia, ignoranța, pateticul, ci au nevoie de oameni care să îi ajute să se îndrepte sau să le dea măcar un impuls spre mai bine.

Dar nu, nouă ne place să jignim, ne place să irităm, să ațâțăm. Probabil stau în trăsăturile primitive toate reacțiile dure și probabil nu prea mulți oameni au capacitatea emoțională de a înțelege diferența dintre critica în mod constructiv și cea în mod distructiv.

Asta am (re) realizat azi. Că există o maaare diferență între ceea ce vrei să fii și ceea ce ești. Ceea ce vrei să pari și ceea ce ești. Ceea ce vrei sa arăți și ceea ce ai. De ce vrei să fii atât de mult ”ei” și atât de puțin ”tu”?

Am (re) realizat că, oricât de clișeic ar suna, educația de acasă lipsește tinerilor, pentru că prea mulți nu au habar de valori, și consideră că prezentul  e singurul timp de luat în seamă. De ce nu te gândești la ceea ce vei întâlni mâine, la oamenii care își vor aminti de tine și la lucrurile pe care nu vrei să le schimbi azi?

Nu vreau să suțin bunătatea universală că nu sunt adeptă. Vreau să susțin preocuparea de sine înainte preocupării de restul.