Mi-ar fi plăcut să mă nasc la munte

De fapt, m-am născut la poalele unor munți frumoși, nu așa faimoși de înălțime, dar suficient de munți încât să auzi țărani în sat că își duc oile la stână, tineri că se duc la un grătar pe defileu și de ce nu…să urce și mai sus. Să facă o baie în apa curata a râului, și nu chiar rece, în iulie. Am făcut și eu câteva, până când am descoperit păianjenii și dintr-o dată nu mi s-a mai părut toiul cea mai mare bucurie. Îmi plăcea să merg cu ai mei și să facem poze cu aparatul ăla vechi de fotografiat, pe film, să stăm pe pătură, să ne detașăm de tot ce era altceva.

De la un timp, mult timp, nu am mai mers, și am rămas blocați în rutină. Nu mă întrebați ce s-a rupt și cum, și , mai ales, dacă se va mai lega – probabil doar eu am crescut și au rămas amintirile dulci.

Știu că uneori ies pe terasă seara și atmosfera de familie mă face doar să simt liniște. Și îmi place de mor să stau acolo, gândindu-mă la viitor, la posibilități, la trecut, la cum o seară caldă de vară te poate face să te simți și să te cunoști mai bine ca orice alt timp. Astă seară eram acolo, la masă, și îmi aminteam de un nene, care tot vine vara în vizită la unchi-meo, la un pahar de ceva, o mâncare de ceva, și cum are el un har de a vorbi despre vaci și oi și munte și lemne așa încât te face să îl invidiezi că nu ai același respect pentru natură și ordinea bătrânească a lucrurilor așa cum are el. Mi-am amintit de el și m-am gândit la țăranii lui Marin Preda și m-am întrebat cum ar fi fost să mă fi născut cu un secol în urmă, să mă fi învățat mama cum să fac mâncare la tuci și să nu îmi fie frică de nimic. Să fi fost o țărancă frumoasă și pricepută în toate, cu obrajii roșii când îl vedea pe același el ca și azi.

tarani-romani

Multe lucruri nu le-aș schimba în viața mea. Iar pe altele, parcă le-am ascoiat prea des un cum ar fi fost dacă?

Reclame

Sunt oameni

Afară sunt oameni, lângă tine sunt oameni. Știi, peste tot sunt oameni. Oameni care te salută pentru că te cunosc, pentru că poate, deși au trecut zilele și amintirile de când nu le-ai mai vorbit, ei încă te păstreză pe undeva, sau, poate…doar din politețe. Există politețe? Nu cred, cred că există rușine, și oamenii nu vor să simtă rușinea.

Sunt oameni pe care îi surprinzi pe stradă, auzi frânturi de conversații și îi simți lângă tine. Simți că ai primit aceleași vorbe. Îi vezi în situații și te vezi pe tine, demult, sau în viitor. Eu mă uit la cuplurile care par fericite, dându-și pe rând copilul în leagăn,  și îmi răsare un “cum va fi viața mea peste 10 ani, așa?“ în minte.

Sunt oameni care te învață să fii om. Să fii tare, să fii diferit, să fii mai ales tu. Și ei sunt oamenii pe care tu îi iubești, pentru că scot din tine un caracter. Sunt oameni care spun vorbe de duh… pe unii ai vrea să îi cunoști, pe alții știi că îi cunoști.. doar mintea luminată poate trezi un gând nou în tine. Sunt cei speciali – le vezi viața într-o privire tristă ,într-o mândrie din mers.. Pe cine cunoști tu, de fapt? Nu mai cred că trebuie să cunoști omul ca să înveți. Nici măcar să îi cunoști povestea. Trebuie doar să îl asculți.

Sunt oameni care nu pot spune nu atunci când tu deja ai spus da, pentru că ei sunt făcuți să construiască piedestaluri, nu să le ocupe. Oameni care au gândit într-atât încât să poată spune nu, pentru că mintea lor nu e una simplă, ci una care adăpostește opinii și forță.

Iubesc oamenii și totuși mă vreau departe de ei. Nu îmi plac cercurile, îmi plac oamenii pe bucăți. Nu pot vedea absolutul într-un om pentru că nu există, dar ceea ce spune e cheia care deschide un cufăr. Pot auzi succes sau eșec lamentabil, ceva ce nu am mai auzit sau ceva ce mi se spune zilnic. Nu contează ce faci, ce citești,unde ești și cine te-a crescut. Contează ce poți învăța pe alții.

Când nu scriu, mă gândesc

…sau citesc. O carte, blogul tău, cine știe?

În ultimul timp am citi mai mult bloguri decât cărți. Îmi place universul pe care ni-l construim aici, în care punem o părticică din noi prin cuvinte. M-am uitat la un episod din House M.D azi, în care o tipă, scriitoare, transpusese atât de mult din viața ei în cărți încât prefera să stea în fața mașinii de scris în locul oricărei alte activități. Bine, viața ei era legată de trecut, cărțile erau portița către el. Și totuși, existau atâția oameni care îi iubeau viața, aia pe care o citeau. De ce? Pentru că , așa cum am mai spus odată, niciodată nu scriem mai bine decât atunci când ne putem atinge cititorii într-o parte sensibilă. O poveste, o stare, melancolie, fericire. Iubim detaliile și totuși, simplitatea.

M-a lovit sensibilitatea se pare, în ultimul timp, și când se întâmplă asta, îmi place mai mult să gândesc decât să scriu. Mi se  pare că nu sunt rațională. Și totuși, de ce scriu acum? Ce ziceam, nu am mood-ul rațional la mine.

Cum aș descrie starea mea? E simplă. Când sunt nervoasă, când liniștită și zâmbitoare. Ca și cum aș putea înțelege toată existența și toate problemele ei.

c550c22d2628b10610db22ca46ef98e0

În ultimele zile

…am fost preocupată. Cu gânduri, cu senzații, cu un mic breaking off de la realitate, sau, mai degrabă, o altfel de cufundare în ea.

Sunt momente în care vrei să te detașezi, și fizic, și psihic, de situații, de persoane, de lucruri în sine, și nu poți, pentru că ele sunt făcute parcă să stea în tine, nu lângă tine. Să fie în creierul tău, nu în afara lui. Nu am de gând să încep să mă plâng pentru ce e și ce nu e, ce vreau și ce nu am. Întotdeauna am să cred că cea mai mare valoare a unui om e mintea, și Continuă lectura „În ultimele zile”