Ojele și farmecul anotimpurilor reci

Acest articol a fost scris în cadrul competiției Superblog 2014

Dacă ar exista, țara ojelor ar fi cel mai frumos loc de pe pământ. Împărțită în regiuni mate și sidefate, cu râuri multicolore, munți de sclipici și clădiri cu pereți-mozaic, ar fi un paradis imposibil de părăsit pentru orice femeie. Mi-am permis un colțișor din el în trusa mea de instrumente pentru manichiură și pedichiură, un loc în care am strâns lacuri de unghii de la Farmec, din colecțiile anterioare. Gusturile mele oscilează de la culori pământii la roșu aprins, de la incolor la sclipici roz și se observă chiar și o ojă fosforescentă.

10814091_1534722400144811_962700262_n

Relația mea cu ojele a început treptat, de pe vremea când eram mică și admiram unghiile mamei mele. „Mami, iar ți le-ai făcut roșii.Sunt cele mai frumoase!”. Și chiar le avea superbe: lungi și rotunjite, uneori pătrate, întotdeauna fără cuticule evidențiate, fără urme că ar fi depășit conturul cu pensula. Mi-a povestit, în timp, că deprinsese tehnica manichiurii de la prietenele ei ; se strângeau, în tinerețe,  în camera uneia dintre ele, unde fiecare își  aducea trusa de ustensile și își făceau unghiile reciproc. Aveam vreo 8 ani când am primit cadou o plasă plină cu lacuri de unghii de la una din acele prietene ale ei. Bineînțeles, majoritatea erau folosite, uscate sau pe terminate, dar nu conta. A fost suficient cât să îmi fac de lucru cu ele săptămâni bune, să îmi imaginez că am un salon cosmetică și chiar, la un moment dat, ojele au luat locul păpușilor. Mă jucam cu ele de zor, chit că pătasem covorul și pictasem pereții.

În clasa a 8-a am început să îmi fac unghiile ca la carte, așa încât aplicarea lacului e abia penultimul pas. Ultimul e aplicarea gelului TopCoat 😀 Forfecuța și ustensilele pentru cuticule nu au mai lipsit, am folosit unghiera cât mai rar și, în schimb, mi-am scurtat unghiile folosind pila. Am început să folosesc metode naturale de îngrijire  și diverse tratamente pentru unghii de la Farmec,printre care baza fortifiantă, loțiune cu vitamina b5, spray pentru uscare rapidă. Am fost fascinată de rezultatele obținute – unghii lungi, care nu se exfoliau, cu formă pătrată și simetrică de la un deget la altul. Așa că am început să acord mai multă atenție și ojelor de la Farmec, încercând zeci de nuanțe pe care le îmbinam în o multitudine de modele. Pot spune că manichiura a fost domeniul în care mi-am lăsat imaginația să zburde de-a dreptul: fără tipsuri sau aplicare de gel, sunt mulțumită de unghiile mele în stare naturală și cred că, dacă folosește produsele potrivite, nicio femeie nu ar fi nevoită să apeleze la artificii estetice.

Îmi aleg ojele în funcție de starea de moment. Am zile în care mi le fac negre sau vișinii, pentru că simt că vreau să rămân clasică, să nu ies în evidență. Îmi dau o senzație de bine și mă uit des la mâinile mele. Când aleg nuanțe dark, nu îmi pun inele sau brățări și mă îmbrac în culori terne. Sunt zile în care iubesc roșul aprins, altele în care mă dau în vânt după un roșu stacojiu. Oricum ar fi, roșu îmi dă încredere. Oja fosforescentă despre care am amintit e una din preferatele mele: îmi place să îmi scurtez unghiile și să le dau o formă pătrată atunci când o aplic. E discretă și se asortează cu orice fel de ținută, precum și lacul incolor. Sclipiciul îl folosesc rar și doar pentru modele. Spre exemplu…îmi fac 8 unghii nude și 2 le dau cu sclipici. Același lucru îl fac adăugând și unei manichiuri negre două unghii colorate în albastru sidefat. Am o pasiune pentru acest gen de combinații.

Deci, se înțelege că nu mică mi-a fost bucuria când am auzit că Farmec pune pe piață colecția de toamnă-iarnă și că nerăbdarea mea a întrecut limitele când a făcut cunoștință cu Go Get Them, Girl , Santa’s Here și cu Honey, I’m home! Sunt pur și simplu geniale! Nu e vorba doar de ele ci și de It’s Freezing Out There, Tree’s Rock, Your Highness și Enjoy Your Dark Side. Mă gândeam că trebuie să fie făcute special pentru mine, doar sunt culorile mele preferate. Adică…cât de norocoasă sunt de lacurile Farmec Collection 2014 se mulează perfect pe stările și pe caracterul meu?

Iubesc farmecul anotimpurilor reci.

Reclame

Mașinile sunt inteligente, șoferii sunt pricepuți, dar atenția e totul

Scenariul stupid al unui film de groază: o mașină în care se află un cuplu traversează un drum singuratic, tăiat printr-o pădure, pe vreme ploioasă, încețoșată. Mașina merge lin, oamenii sunt calmi. Dintr-o dată le apare în față o arătare monstruoasă, șoferul virează forțat într-o parte, mașina cade într-o râpă și de aici se derulează povestea macabră, în care cei doi mor, sau sunt atacați, sau au răni grave și se transformă. Sau mai știu eu ce grozăvie.

Scenariul desprins din realitatea actuală: Iarnă. O mașină în care se află o familie tânără trece printr-o zonă ce anunță curbe periculoase. Șoferul își amintește că are de rezolvat urgent una din acele probleme care apar frecvent la firmă, așa că începe să scrie un email. Nu e prima oară când face asta și își spune că după atâta timp nu se mai poate întâmpla nimic rău. Din față vine cu viteză un autocamion. Șoferul pierde controlul și virează la stânga, ciocnindu-se pe lateral cu tirul, care îl târăște efectiv metri buni înapoi. Cumva, bărbatul supraviețuiește, dar partenera sa moare.

Viața bate filmul? Suntem obișnuiți să credem că filmele de groază au scenarii menite să bage frica-n noi. Ne prezintă o grămadă de moduri prin care am putea muri, nenumărate stiluri de frică și tortură, psihică și fizică. Dar putem să ne uităm la ce se întâmplă în jurul nostru? Putem, măcar cât să luăm la cunoștință că murim din neglijență în moduri absurde?

Nu știu ce vei face și ce vei gândii după ce termini de citit articolul ăsta.Nu știu nici măcar dacă o să ai timp/chef să îl termini, așa că îți spun de acum că aproximativ 250 000 de persoane sunt grav rănite anual, în Europa, în urma accidentelor rutiere, că 28 000 mor, tot anual, și că 23% din aceste numere reprezintă victime ale accidentelor produse de șoferi care utilizează telefonul mobil în timp ce conduc!

Și am folosit timpul prezent. Pentru că acum, în momentul în care tu citești, zeci de persoane din România au o mână pe volan și una pe telefon. Unii scriu mesaje, alții trimit email-uri, alții poartă conversații fără căștile handsfree. Sunt atât de convinși că universul nu are cum să joace împotriva lor încât uită de Știrile de la T.V pe care le urmăresc cu interes și de toate accidentele relatate până în cel mai mic detaliu de reporteri. Uită de accidentele văzute de ei înșiși, în trafic, de multitudinea de clipuri de pe Youtube în care sunt filmate mașini care se  răstoarnă, aprind sau se dezmembrează cu totul în urma unui impact în forță. Neatenție e, măcar dintr-o parte și cel mai des e provocată de interesul pentru o activitate care, teoretic, ar putea să mai aștepte. Un om care conștientizează că viața umană, fie că e vorba de cea a  pasagerilor din propria mașină, fie că a celorlalți, e mai presus de orice problemă sau interes de moment, nu are cum să meargă la risc. Nu are putere să se încreadă pe experiență și cu atât mai puțin pe noroc.

Prin campania „Don’t Text and Drive!”, Toyota a pus în evidență excesul de încredere pe care îl dezvoltă oamenii în timp ce conduc, și nu e vorba de stăpânirea de sine, nici măcar de stăpânirea mașinii din dotare, ci de încrederea în situațiile din trecut. Apare principiul „Dacă am făcut-o de atâtea ori, merge și acum!”. Am remarcat că aceeași gândire o au și copiii care se plimbă cu bicicleta și ridică ambele  mâini de pe ghidon, sau chiar dau mesaje în timp ce cu o mână își păstrează, cât de cât, echilibrul. Nu doar o dată i-am văzut căzând sau în pericol să dea nas în nas cu un stâlp electric.

Videoclipul de mai jos reprezintă desfășurarea experimentului „Don’t Text and Drive!”, realizat de Toyota în colaborare cu Roxana Ciuhulescu și Dani Oțil. A fost construit un traseu care cuprindea situații și obstacole întâlnite frecvent de șoferii de pretutindeni, traseu pe care cei doi au trebuit să îl parcurgă răspunzând la SMS-uri. Au fost asistați de jurnaliști din domeniul Auto/Moto și astfel s-au tras concluziile, valabile oricând în timpul șofatului:

Zilnic sunt pierdute vieți din neglijență. Din încredere într-o atenție distributivă pe care omul poate că o are, dar care nu se aplică în mașină. În mașină nu e vorba numai despre tine, persoana și alegerea ta, ci și despre cei de lângă tine,din spatele, din fața ta. Despre cei pe care îi cunoști și despre cei alături de care parcuri un drum. Nu doar o dată, mergând cu mașina, m-am uitat în jur și m-am gândit la zecile de automobile antrenate în trafic; trec unele pe lângă altele, purtând vieți și destine. Oare câte din ele au șoferi care își dau seama cât de mare le e responsabilitatea?

Mi-am găsit răspunsul mereu, amintindu-mi de oamenii diverși care m-au dus cu mașina din locul X în Y. Le analizez atenția și comportamentul de fiecare dată. Nu îmi plac cei care vorbesc prea mult, cei care își îndepărtează des privirea de la drum, care caută mereu un mijloc de distracție, ca să evadeze puțin din plictiseala condusului. Mă sperie de-a dreptul cei care ia telefonul în mână, indiferent ce gând au cu el. Îi admir, în schimb, pe cei care nu poartă conversații telefonice decât folosind căștile handsfree. Îmi inspiră siguranță și control.

Precum îmi inspiră Toyota prin campania inițiată. Au vrut să ne transmită un mesaj clar: mașinile sunt inteligente, șoferii sunt pricepuți, dar atenția e totul. Cu toate că e liderul producător de automobile pe plan mondial, nu uită că mașina implică o responsabilitate enormă și că necesită un șofer conștient de însemnătatea vieții umane.

Mai puțină reprimare de emoții -> mai multă fericire pentru suflet

Acest articol a fost scris în cadrul competiției Superblog 2014

Reminder pentru suflet

Mă pune pe gânduri și mă îngrijorează faptul că oamenii caută cu disperare rezolvarea problemelor în cărți, în videoclipuri, în motivație indusă. Dacă există termenul de „motivație indusă” e bine, dacă nu, l-am inventat eu. Ideea e că nu mai suntem în stare să ne acceptăm și chiar să ne iubim propriile emoții. De ce facem asta? Tot ceea ce simțim e parte din noi, indiferent că e iubire sau durere. Emoții pozitive sau negative – avem suflet și trăire, ducem vieți care nu sunt nici pe departe perfecte și totuși, continuăm să ne prefacem. De dragul unei societăți care vrea să vadă doar zâmbete și vorbe calde, care excelează prin falsitate.

Aș vrea să aud oameni capabili să spună : „Sunt furios. Sunt al naibii de furios și vreau să mă eliberez de asta!”. În schimb, îi aud spunând „Am o stare nervoasă și mă lupt cu ea ca să nu izbucnesc”. Bun, te lupți cu ea. Zici că e mai ok să ții pentru tine decât să te descarci pe alții. E mai ok să suferi tu decât să provoci urmări. E mai ok să…fii singur decât să ai pe cineva care să te asculte. Știi cum e, de fapt? Furia ta, când o simți pentru prima dată față de o anumită situație, e un pui de monstru. Imaginează-ți că e mic, nervos, că dă din picioare și vorbește așa urât încât nici tu nu-l suporți. Norocul e că îl vezi doar tu și că nu mai știe nimeni ce grozăvie au produs emoțiile tale. Îți spui că e vina ta că te-ai enervat și că nu se poate să îl lași pe monstruleț să te facă de râs, așa că îl iei de umeri și îl arunci într-o cușcă pe care o zăvorești bine în interiorul conștiinței tale.

Știi ce se întâmplă a doua oară când te enervezi. Știi cum sentimentele negative te fac să te înroșești, să stâlcești cuvinte și simți cum începe bătălia între furia trezită și rațiune. Una vrea să fie eliberată, să spună tot ce are de spus fără să îi pese de urmări, iar cealaltă îți vorbește calm și te roagă să te controlezi. Shit, mereu e vorba despre control!

Reușești. Ești calm. Respiri încet, în colțul tău. Acum e totul bine și nu mai crezi că a fost atât de grav. Ai reușit să te controlezi. Da, chiar e o…reușită. Ești un om demn.

Repeți scenariul de multe ori și îți spui aceleași vorbe, aceleași încurajări. Ce de prostii… Ar trebui să vezi cât de mult ai hrănit monstrul din cușcă. Cât de însetat de libertate e și cât de puternică e forța lui. A început să rupă zăbrelele de fier.

De data asta e mai puternică furia decât rațiunea. Simți cum vine din spate ca un val înalt, te acaprează și te face să îți încordezi ficare mușchi din corp. Te încrunți, îți tremură fața, dai cu pumnii în masă și în pereți, te doare – nu îți pasă, urlii, arunci cu vorbe dure și dezgustătoare în stânga și în dreapta. Nu îți pasă de cine te vede și de cine te aude.

b6c69bdc15d0eee3b1dbca21754ec58eDe ce oamenii au plecat? De ce ai rămas singur? Au plecat pentru că nu te cunoșteau. Nici acum nu te cunosc. Acum cred că ești o ciudățenie fără control de sine, un lipsit de maniere și de respect pentru societate. Un om care poartă o mască și așteaptă momentul prielnic ca să și-o dea jos.

Ești vreunul din lucrurile astea? NU. Nu ești, dar lumea te acuză și începi să crezi că nu ești bun. Că ai un defect mare și nu vei putea niciodată să trăiești în lume cu el. Cine ești tu de îți permiți să te exprimi, într-o lume în care oamenii vor să pară calmi și perfecți? Cum poți să le strici armonia?

Așa ajungi să cunoști toate emoțiile negative, fie ele primare sau secundare. Din mânie pleacă frustrarea și complexul de inferioritate. Ești frustrat de incapacitatea de control de care ai dat dovadă la răbufnire și complexat de faptul că alții pot să se abțină și tu nu. Din ele pleacă teama de societate, teama de reacțiile tale, teama de oamenii despre care știi că îți pot trezi furia. Te închizi în tine.

Devii trist și deprimat și nu știi cum să te vindeci. Îți cauți curajul în material motivațional. Îl găsești, îl aplici, încerci să te vindeci. Dar de ce trebuia să ajungi aici? Dacă de la bun început ți-ai fi exprimat trăirea, ți-ai fi spus oful și, dacă situația care îți provoca furie persista, te îndepărtai de ea, atunci acum ai fi fost un om liber, împăcat cu sine și cu trăirile sale.

E greu să te accepți cu toată frumusețea și cu toată dezordinea care apare în tine, dar e pragul cel mai frumos al existenței. Nu găsești libertatea în călătorii și în plăceri extreme. O găsești în iubirea și acceptarea de sine, în pachetul cu emoții, negative și pozitive, pe care îl primești cu căldură.

Dacă simți că nu poți singur, nu-i nimic. Nu trebuie să fii singur, pentru că tot ceea ce simți tu e simțit și de alte persoane. Le poți căuta sau întâlni din pură întâmplare, dar cel mai important e să fie persoane reale. Pe care să le poți privi în ochi și care să îți poată transmite ceva. Orice: bucurie, tristețe, siguranță, teamă, lipsuri, deznădejde, entuziasm. Emoții amestecate, dar sincere, care să se îmbine cu ale tale. Cele negative vor ieși la suprafața și se vor anula reciproc, iar cele pozitive vor trona. Comunitatea Komunomo și-a propus să scoată oamenii din mediul online și să îi aducă față în față, în locuri unde pot fi ei înșiși, fără presiunea societății. Tot ce ți-am spus mai devreme nu va mai exista. Nu va mai trebui să îți reprimi furia, așa că ea, dacă va exista, se va exterioriza prin reacții mărunte, de moment. Dar nu o vei mai închide, nu o vei mai hrăni, nu îți va mai fi teamă că va face ravagii, pentru că nu va mai avea putere. Vei fi alături de oameni cărora nu le e frică să exprime tot ceea ce simt. Astfel, vei învăța cum să aplici exteriorizarea emoțiilor, păstrându-le pe cele negative la un nivel armonios în raport cu cele pozitive.

Iar sufletul tău va fi în echilibru. Sună a vis? Nu e vis 🙂

page

Destinul cărții tipărite într-o societate digitalizată

Scrie un text de tip argumentativ de 150-300 de cuvinte despre destinul cărții tipărite într-o societate digitalizată.

Se spune că viitorul ne rezervă cărți, reviste, joburi, vieți și sentimente digitale. Că trăirile noastre vor fi reduse la online și că vom uita cum să ne privim în ochi, cum să desprindem cu degetele foile unui roman. Să fie oare atât de sumbri anii ce vin?

În viziunea mea, întotdeauna vor exista oamenii care aleg lumea trăirilor „palpabile” în detrimentul celei a trăilor în fugă, virtuale. Astfel, consider destinul cărții tipărite într-o societate digitalizată este acela de a exista, dar în ediție limitată.

În primul rând, nu îmi pot imagina cum ar arăta un soi de ediție princeps a cărții unui autor nou, în format e-book. Cartea tipărită va exista mereu, pentru a marca începutul, lumea materială din care e desprins firul unei povești, fie că va fi ea scrisă de un sistem de operare căruia autorul îi va vorbi, fie că încă va fi redactată folosind tastatura.

În al doilea rând, cred că variantele tipărite ale cărților vor reprezenta o noțiune de lux, în contextul în care formatul digital constă în redactare și multiplicare, folosindu-se doar memorie RAM, iar formatul tipărit presupune imprimare de text și grafică pe feluri diverse de hârtie. Practic, o carte care va putea fi ținută în mână și în care vor putea fi subliniate, pe alocuri, pasaje profund, va fi mult mai costisitoare decât una în format electronic.

În plus, precum în prezent există oameni care nu se pot desprinde de valorile tradiționale, deși alternativele moderne le sunt la îndemână, ce mă împiedică să cred că în viitor nu vor exista oameni anti format digital?

Așadar, din punctul meu de vedere, destinul cărții tipărite într-o societate digitalizată nu este unul tragic ci unul al reinventării. Valoarea tipografiei va crește considerabil, dar oamenii îndrăgostiți de lectură și de trăirea în realitate își vor savura și peste ani și ani cafeaua ținând un roman în mână, nu un e-book reader.

*Trebuie să menționez că acesta e doar un model. Puteam să îl fac în mai multe moduri, să mă axez doar pe unul din principiile enumerate sau să mai adaug multe altele. Având în vedere limitele de spațiu – de 150-300 cuvinte, la care se mai pot adăuga încă 100, maxim – e dificil să cuprindem toate noțiunile care ne vin în minte. De-asta eu, personal, îmi „schițez” pe o foaie câteva cuvinte  în jurul cărora dezvolt textul. O idee bună, zic eu, în cazul subiectelor de genul 🙂

**Cuvintele ingroșate reprezintă conectorii logici, care sunt foarte importanți, în funcție de etapele argumentării.

*** :)) :

3b42715887535f8325d6cfa8ecb82acf

O brânză râvnită

Acest articol a fost scris în cadrul competiției Superblog 2014

Grea e munca de promoter Delaco atunci când îți place brânza și toți vor să ți-o fure de sub nas! Toți, toți! Până și bătrânica aia care venea încet spre mine, cu fața zâmbitoare și gata-gata să-mi spună o vorbă bună, s-a repezit pe platou de nici n-am avut timp să văd câte bucăți de cașcaval mi-a luat. Oricum, trebuie să fi fost peste 20, că mi s-a stricat tot aranjamentul și a trebuit să mai tai două rotițe.

Hai că pe copii i-am înțeles. Venea câte unul și lua două-trei sandvișuri cu cremă de brânză, se ducea în spatele panoului, unde îl aștepta gașca cu o caserolă mare de plastic, apoi trimiteau pe altul, lua și el câteva, apoi altul și uite așa parcă făceau provizii de iarnă. Chiar nu mai știu ce să cred. Părinții nu le fac sandvișuri sau erau mai bune ale mele? O fi fost crema de brânză cu verdeață de vină, că am pus din belșug pe felii. Plus cu foaie de salată și roșii pe deasupra. Hai să nu fiu dură. A fost și vina mea că am făcut o grămadă de sandvișuri, cu gândul că doar-doar îmi rămân și mie. Dar de unde?

A venit un nene, pe la vreo 50 de ani, și mi-a zis că ar vrea și el să mănânce unul, că tare bine arată, dar dacă pot, să-i mai pun un strat de cremă, că el vrea să simtă că e consistent. I-am zis că bine, bine, mai pun, doar voiam să știu clar că îi place și că va cumpăra pentru acasă. M-a văzut el dispusă să îi mulțumesc gusturile și așa m-am trezit că am pus jumătate de cutie pe o feliuță de pâine. Da, da, știu,sunt prea darnică. Dar na, nu pot să mă gândesc că așa cum îmi place mie brânza, așa cum aș mânca eu o cutie la o masă, așa și el voia din belșug. Îmi venea să plâng când am văzut cum mi s-au dus sandvișurile fără să prind și eu măcar unul, unul acolo, de gust.

1908343_655865124507154_6064872300977002026_n

Am trecut la ruloruile de cașcaval. Mi-am zis „Diana, gata, ești fan brânză doar! Acum e și pentru tine! Vor nu vor, dacă se întrec, le iei mâncarea din mână!”. Ok, să nu credeți că intenționam să îi opresc mâna omului când se întindea după cașcaval, dar am ajuns s-o fac! Nu se putea altfel. Venise un cuplu tinerel – doi nebunatici care probabil că nu prea făceau mâncare acasă- să „guste” din rulourile mele. Îl ia ea pe primul:„Mamă, ce bun eeee! Ia și tu, Ovidiu!”. Ia și acel Ovidiu: „Mmm-mm…e cel mai mmmbun caașcaval pe care l-am mâncat vreodattttă. Mai mănâncă și tu, ia, ia!”. Și îi mai dădea și eu câte un rulou. Mă uitam pe sub sprâncene și nu mai știam cum să-mi țin zâmbetul pe buze că mă enervau la culme deja.

După vreo 5 minute de „gustat” întruna, îl aud pe el că „Am vrea să luăm și pentru copii, pentru acasă. Nu, iubita? Că ne mai dă domnișoara, nu-i așa?”A îndreptat mâna spre rulouri și le-am întins pe-ale mele peste masă, ca să protejez brânza, zicând:„Ce să vă mai dea domnișoara ?, că mi-ați mâncat juma’ de platou! Și ce copii aveți voi la 20 de ani? Mai veniți și cu minciuna la cașcavalu` meu!!!”.

rulouri-cu-sunca-si-cascaval

Bombonind (sau înjurând?!) au plecat cum au plecat. I-am pândit cu coada ochiului și i-am văzut că s-au dus la raionul de brânzeturi. He, he… uite că eu i-am enervat, dar cașcavalul le-a intrat în sânge deja! Copii, auzi…

La cașcavalul afumat cu fum de fag a venit și o doamnă, plinuță bine și energică, care ținea de braț un bărbat micuț și care nu scoatea o vorbă. Se uita el din depărtare la măsuța mea, dar dintr-o dată a rămas în urmă când femeia s-a desprins de mâna lui și a mărit pasul către mine. Nu știam… să mă sperii? Să mă dau mai în spate? Chiar mi-a trecu prin minte, așa, fulgerător, gândul să iau repede câteva felii și să le ascund. Unde să le ascund?!

Prea târziu. Doamna era deja lângă mine. Neașteptat: s-a oprit în fața platoului și m-a întrebat politicos dacă poate să ia o bucățică. Normal că putea. Mi-am zis că aparențele înșală. Că era doar o femeie la dietă, curioasă, poate, să guste puțin cașcaval. A mâncat prima bucată.A mâncat-o pe a doua. A treia. I-am zis domnului (care ajunsese, între timp, și el) să guste. I s-a luminat puțin fața și nici n-a apucat să întindă bine mâna spre aranjamentul de cașcaval că am văzut o palmă zdravănă cum o plesnea pe-a lui și un glas ascuțit: „Nu, tu nu, Viorele! N-am făcut ciorba să stea în frigider acasă. Și te-ai și îngrășat!”. Bărbatul a tăcut mâlc și femeia a mai luat vreo 5 rulouri, tot rugându-mă să stau liniștită eu, să nu mă supăr, că ea o să cumpere atâtea rotițe de cașcaval că umple un coș întreg. Și azi, și peste o săptămână, și la ziua ei, și la Crăciun, Revelion și ce ocazii or mai fi.

cuburi-de-cascaval

Ce să mai faci în așa situații? Te plângi că tu, un adevărat fan brânză, ar trebui să stai pe margine și să te duci să mănânci de la alți promoteri, că altfel rămâi și fără sandvișurile cu cremă de brânză (și ah, ce bună e aia cu verdeață!), și fără cașcaval afumat, și fără rulouri, și fără cubulețe de cașcaval simplu. Un singur gând te mai alină: cel că știi că toți pofiticioșii care ți-au devorat fără milă brânzeturile se vor duce drept la raionul cu produse Delaco și vor zăbovi ceva timp pe-acolo, punând în coș de toate pentru toate!

De fapt, dacă mă gândesc bine…data viitoare o să îmi fac o ascunzătoare pentru brânză pe sub măsuță.

Epilarea definitivă: delicatețe și eficiență

Acest articol a fost scris în cadrul competiției Superblog 2014silk-n-flashgo-epilator-pentru-epilare-definitiva-tpbro-4

E imposibil să nu fi auzit măcar o dată un grup de femei dezbătând subiectul „epilare”. Eu îl aud de prin clasa a șasea, când începuseră bârfele printre fete și, implicit, discuțiile pe diverse teme. Epilarea era problema principală:majoritatea își doreau să se epileze, dar mămicile se opuneau total, aducând ca argument vârsta; altele se epilau și le criticau pe celelalte. Oricum aș lua-o, știu bine că modalitatea de epilare pe care o alegem a fost și e un subiect de actualitate.

Am început să-l aprofundez căutând pe net metode eficiente și nedureroase, și cum net-ul e și el un loc cu oameni, deci păreri împărțite, fetele își exprimau preferințele:unele practicau epilarea cu ceară, altele pe cea cu epilatorul, cu crema depilatoare, cu bigul pentru femei și chiar și cu zahăr. Mi-au surâs toate, pe rând, în perioadele lor, dar am ajuns la un punct în care simt că vreau mai mult, că pielea și timpul meu merită mai multă atenție. Spun asta pentru că indiferent ce metodă de epilare aș alege, dacă nu e definitivă, atunci nu mă poate satisface complet, ci doar de moment.

Mă bucur pentru femeile care au apelat la metoda de lungă durată încă de când Silk’n a adus în România, în 2008, primele aparate de epilare de epilare definitivă. Well, era pe vremea când eu abia descoperisem epilatorul normal, dar prin 2009 am intrat în contact cu primele informații despre IPL și despre cum funcționează depilarea pe bază de impuls luminos. Nu mă gândeam atunci că mi-aș putea permite nici măcar o ședință la un salon de specialitate și cu atât mai puțin să îmi cumpăr un Silk’n Flash & Go. Dar visam și plănuiam că atunci când „o să mă fac eu mare” o să pot să mă epilez definitiv și să scap de toată grija timpului irosit o dată la câteva zile – o săptămână. Mai exact…că o să am bani să mă duc la salon.

silk-n-flashgo-epilator-pentru-epilare-definitiva-tpbro-1

În prezent pot alege dacă vreau să plătesc ședințele la salon sau dacă vreau să achiziționez propriul aparat cu lumină intens pulsată. Să fac lucrurile mai clare: metoda prin care funcționează produsele de epilare definitivă Silk’n constă în utilizarea energiei optice la nivelul rădăcinii firului de păr, în melanină energia se transformă în căldură, fapt care apoi va împiedica creșterea firului de păr. Căldura nu se va simți la nivelul pielii, al țesutului tratat, deoarece epilatorul are un mecanism de răcire încorporat. Bineînțeles, este necesar un ciclu complet de creștere a părului pentru ca epilarea să devină permanentă, timp care variază de la persoană la persoană, în funcție de nivelul de pilozitate.

silk-n-flashgo-epilator-pentru-epilare-definitiva-tpbro-2 Bun! Deci trebuie puțină răbdare pentru ca rezultatele să fie ideale! Eficiente, irevocabile, fără urmări! Silk’n Flash & Go are 2000 de impulsuri, împărțite în două cartușuri și emise începând cu 50 și ajungând de la 200 înainte până la treapta a treia de energie. Se asigură siguranță totală și cum ar putea fi pus la îndoială acest lucru având în vedere multitudinea de teste efectuate în clinici și avizul FDA?

Să presupunem că aș alege varianta în care vreau să am parte de ședințe de epilare IPL la salon. Aș fi super încântată să constat că aparatul folosit acolo e Silkn Flas&Go Luxx. Sigur că poate fi cumpărat și pentru folosirea acasă, dar am vorbit din punctul de vedere al clientului unui salon de calitate, care alege aparatură de calitate!

Deci, tehnologia de epilare cu IPL a luat amploare și a ajuns să fie utilizată prin aparatură de 4 milioane de oameni. Nu știu procentele ca să pot spune câți sunt femei și câți bărbați, dar știu sigur că datorită posibilității de epilare a oricărei suprafețe, indiferent de gradul de pilozitate, există suficient de mulți domni care aleg epilarea definitivă.

Singurul criteriu pe baza căruia se stabilește dacă pielea poate „suporta” epilarea cu IPL e gradul de bronz al acesteia. O piele închisă la culoare nu poate avea parte de tratament și pentru asta există detectorul de bronz al epilatorului. Tot vorbind de detectorul gradului de bronzare, e important ca epilarea acasă să aibă loc într-o încăpere nici luminată insuficient, dar nici puternic luminată artificial.

Sunt convinsă că un epilator Silk’n Flash& Go mi-ar face acele momente dedicate îngrijirii prin epilare de o mie de ori mai plăcute. Sunt convinsă că fiecare femeie care se iubește are nevoie de un tratament delicat și eficient.

Tu ce părere ai despre epilarea cu IPL?

Hai offline!

Acest articol a fost scris în cadrul competiției Superblog 2014954084f6599f11550b865b95f9f578ba

Rețelele de socializare online nu s-au născut cu scopul de-ai îndepărta pe oameni de lumea reală, dar s-au transformat, în timp, într-un colțișor în care ne retragem indiferent de ceea ce simțim. Cred că mă voi axa pe Facebook, pentru că acolo sunt mai activă decât oriunde altundeva și îmi pot permite o viziune subiectivă, neinfluențată.

Facebook a fost lansat pentru membri Universității Harvard, inițial. Dar era ceva de care lumea avea nevoie ca să poată comunica mai repede, să nu mai fie limitată la întâlnirile face-to-face, să se poată recunoaște și cunoaște fără granițele spațiului. Sau cel puțin așa se dorea atunci. Facebook a devenit unul dintre giganții mediului online și a avut grijă să se dezvolte în mod continuu. La ce mi-a folosit mie până acum?

O perioadă lungă la nimic în afară de pierderea timpului. Stăteam de când mă trezeam până noaptea târziu cu gândul acolo, la news feed-ul ăla și la ce-o mai apărea în el, aveam în listă oameni fără preocupări utile, care stăteau și ei toată ziua online și…se crease un soi de cerc vicios din care îmi era greu să ies. Era frustrant pentru că simțeam cum trece timpul pe lângă mine și mereu găseam o notificare de citit, un mesaj de trimis, un refresh la home. Bine măcar că nu se băgaseră atunci stick-erele și opțiunea de atașare a pozelor la comentarii. În fine, eram dependentă și m-aș fi dus și la masă cu Facebook-ul dar nu aveam smartphone (din fericire!). Mi-am dat seama la un moment dat că nu Facebook-ul era devină ci calitatea oamenilor pe care îi aveam în listă și pe care mă încăpățânam să îi urmăresc din umbră. Cum erau? Simțeau nevoia să împărtășească fiecare ieșire din casă, fiecare cafea băută, fiecare relație formată după două zile de la întâlnire și ,în general, fiecare activitate și fiecare sentiment al lor cu populația online. Își puneau statusuri incoerente și lăsau comentarii și mesaje fără nicio bază logică. De ce îmi pierdeam timpul cu asta? Pentru că poate tindeam să devin ca ei.

Majoritatea erau oameni care nu se întâlnesc în afara Facebook-ului. Practic, din 3000 de prieteni din listă, cu câți ne vedem în realitate? Mi-a plăcut mult inițiativa tipului care și-a invitat, pe rând, fiecare prieten de pe Facebook la o cafea/la un ceai. A vrut să îi cunoască în carne și oase, cu măștile jos. Sunt curioasă ce va ieși, ce impresii va avea după evadarea din lumea online. Cred că va fi încântat și, în același timp, dezamăgit.

Tocmai asta e problema rețelelor online. Ne fac să credem că știm totul unii despre alții doar pentru că punem „feeling nu-știu-cum” la o stare, sau pentru că încărcăm sau distribuim o imagine, o melodie, un citat. Majoritatea lucrurilor pe care le afișăm acolo fie sunt opusul a ceea ce simțim, fie reprezintă dorința de a atrage atenția cuiva. Cum sunt relațiile(complicate sau nu ), logodnele,vaduviile și trecerile la „single” din două în două zile. Oamenii ăceștia nu pot să păstreze momente fără să le împartă, chit că sunt ele frumoase sau triste, au nevoie de validarea și susținerea celorlalți. Printr-un like sau un comentariu lăsat în grabă. Ei cred că au parte de atenție pentru că cineva își dedică câteva secunde să lase o vorbă. Cât de trist e ?

Să revin la mine. Mi-am dat seama că nu e ok să continui în același ritm așa că mi-am făcut un cont nou de Facebook, m-am refăcut administrator al paginii blogului și am adăugat în listă persoane cu activități și lucrurile spuse de care sunt interesată. Am primit cereri de prietenie de la persoane din fosta listă, pe care le cunosc și în realitate dar care efectiv, nu îmi plac – le-am acceptat cererile din politețe și le-am dat unfollow.

Ar fi absurd însă să spun că Facebook-ul se rezumă doar la un news feed și la niște mesaje. Grupurile sunt, oarecum, amuzante. Pentru că oamenii se înscriu (fiecare cu interesul lui) și dau share la linkuri pentru promovare. Asta într-o măsură. În cealaltă există grupurile de interes, pe nișă: cele ale liceelor și universităților, ale publicațiilor online, ale oamenilor cu domenii de activitate comune. Pe aici îmi mai petrec eu timpul online. De fapt în ultimul timp cel mai mult am stat cu ochii pe grupul Superblog și nu m-am plictisit deloc ;))

Mai sunt și paginile și conturile persoanelor din media care distribuie informație utilă și pe care îmi place să le urmăresc. Mai dau like și la un film sau o carte, înainte să apară sau după, ca să văd în timp oarecum real și părerile celorlalți sau update-uri.

Folosesc rețeaua de socializare mai puțin pentru socializare și mai mult pentru urmărire. Probabil ar trebui să mă orientez spre Facebook.

Sau nu. Ar trebui să mă orientez spre o comunitate offline, dar cu reprezentanță online, numită Komunomo. Ca să am ocazia să îi cunosc în afara mediului virtual pe oamenii frumoși, care au hotărât că timpul se valorifică mult mai bine față în față decât din spatele unui monitor.

Iubire din cafea

Acest articol a fost scris în cadrul competiției Superblog 2014

coffee-drinking-morning-3016-830x550

Cafeaua are darul ei de a crea legături între oameni. Face parte din prima întâlnire – „Vrei să bem o cafea?”, din întâlnirea serioasă – „Hai la mine, la o cafea”, din întâlnirile zilnice, de ritual – „Azi fac eu cafeaua.”. Sunt fascinată de cafenele și cofetării: locuri divine în care oamenii se privesc altfel. Mai cu interes, mai cu pasiune, cu vitalitate. Mai văd și câte un cap somnoros, la o masă, cu o cană mare în față, încercând să se pregătească pentru noua zi, după noaptea nedormită. Mi se pare drăguț și zâmbesc. Mă gândesc la viitor.

Am obiceiul de a asocia cafelele cu senzații, gânduri, oameni. Așa`s eu, am o imaginație care nu poate să rămână în colțul ei. Iubitul meu mi-a spus într-o zi că ar vrea că cumpere un espressor Philips. Ne mai gândisem de câteva ori la asta. Până atunci o pregăteam la cafetieră: tare și aromată, dar mai greu de preparat. El o bea dulce, dulce, iar eu mi-o diluam cu lapte până începea să semene cu cappuccino. Îmi amintesc de prima noastră întâlnire într-o cofetărie, cu noi, doamna care ne servise și care tot chicotea când ne urmărea cu privirea, melodia „Ce bine că ești” și două cafele lungi și dulci. Mi-a zis că îi place să mă sărute după ce beau cafea, că e o senzație de bine și aproape. Atunci a început să îmi placă gustul de cafea, de fapt. Înainte o beam ocazional și cu jumătăți de măsură. Nu știam că dincolo de amar e momentul în care fericirea se îmbină cu cheful de viață și devine dependență.

I-am spus să îl cumpere de pe magazinul MarketOnline.ro. Imaginația mea zboară la prima zi cu noul aparat: voiam o cafea lungă, așa cum o preferă americanii, așa că ne-am făcut un espresso lung, cu de două ori mai multă apă decât în mod obișnuit. La zilele care au urmat, în care am încercat o grămadă de rețete de espresso. Descoperisem chiar un forum dedicat subiectului „espressor de cafea”, așa că nu ne-a luat mult timp să învățăm cum să ne începem mai fain diminețile și cum să condimentăm momentele de relaxare de după-masa. Știam că un espresso reușit e „compus” și din calitatea aparatului folosit, și din cea a boabelor de cafea, dar și din priceperea noastră.

532f4800e333e101acedcf9b1cfe1417

Un deliciu care s-a lipit foarte repede de plăcerile noastre e Espresso Corretto, care se prepară cu coniac: 7 g de cafea și 30 ml de apă (mie îmi place cu lapte, am o slăbiciune pentru laptele în cafea!) + o linguriță de coniac. E cafeaua dimineților entuziasmate de sâmbătă.

Diminețile somnoroase de duminică încep cu o cafea cu frișcă. Găsisem rețeta originală doar cu frișcă bătută, dar a fost musai să o alternăm cu lichidă, și de-atunci a rămas așa, deși mai nimeni nu le combină.

Trebuie să recunosc că am plăcerea nevinovată de a ronțăi câte ceva atunci când beau espresso cu 14 g de cafea și 70 de apă. E aroma foarte puternică și îmi place să îi aduc un gust de pișcoturi sau de biscuiți cu unt.

Cafeaua își face meseria. Ne apropie, ne oferă timp împreună, timp pe care îl lungește când e fierbinte și lasă loc de subiecte de discuții și înghițituri mici, luate cu grijă. Merită toate reclamele frumoase, în care femeile devin fericite când gustă din cana cea mare și aburindă iar bărbații se lasă cuprinși de dorul de casă când simt o aromă de cafea în treacăt. Dar, cel mai mult merită admirația pentru toți acei oameni pe care i-a adus împreună, într-o cofetărie, într-o casă, într-o cafenea sau în fața unui automat. Iubire din cafea.

Fericiți și productivi după team building

Acest articol a fost scris în cadrul competiției Superblog 2014

Oricât de mult mi-ar plăcea zăpada și peisajul superb de iarnă care nu poate fi găsit decât la mare altitudine, activitățile de team building la munte sunt mult mai variate în anotimpurile calde.

Îmi plac foarte mult companiile care aduc strategii moderne care să îi facă pe anagajați să dea mai mult randament, iar team building-ul e cea mai inovatoare. Practic, unui grup de angajați al unui anumit departament îi e oferită o călătorie, excursie sau un sejur în cadrul căreia/căruia să se poată cunoaște într-un mod diferit față de cel afișat la lucru. Se știe că sunt rare momentele în care oamenii ajung să se cunoască în timpul serviciului,pentru că în general, mediul e stresant și deadline-urile, actele și facturile, cererile și regulile sunt elemente foarte îndepărtate de cadrul natural. De aerul de munte și de liniștea relaxantă pe care nu ți-o poate oferi decât senzația că timpul se oprește. Că nu mai contează viața de zi cu zi, că poți lăsa grijile de o parte pentru un weekend și că te poți bucura, din nou, de valori umane, precum prietenia și timpul calitativ petrecut cu oameni noi.

Oamenii noi sunt fascinanți prin simplul fapt că aduc cu ei alte obicieuri, cunoștințe și abilități. Consolidarea unei echipe pleacă de la cunoașterea punctelor forte ale fiecărui membru și….cum ar putea fi făcut acest lucru dacă nu prin încercări? În Parcul de aventură de la Straja se pot desfășura activități potrivite fiecărei persoane în parte. Eu sunt omul cu fricile : mi-e teamă de înălțime, teamă că îmi pierd echilibrul, teamă că nu mă pot baza pe mâinile mele cât să mă cațăr într-un copac. Sunt frici pe care aș vrea să le înving și mi-aș admira colega curajoasă care mi-ar arăta câteva trucuri și care mi-ar pasa din elanul ei așa încât să am și eu o reușită. Dacă totuși nu aș reuși…m-aș simți fericită că am descoperit o persoană diferită de mine și care îmi inspiră încredere. Tot în echipă trebuie să se creeze atmosfera de pace și de lucru, deci fiecare să aibă aportul său și să înțeleagă perfect modul de lucru al celorlalți. E foarte greu să faci asta dacă nu te bazezi pe o bună înțelegere a colegilor ca oameni cu ritmuri, pasiuni și plăceri diferite. În Parcul de la Straja nu poți avea pretenția ca aceluiași om căruia îi place să escaladeze pereții placați cu pietre să îi placă experiența cu tiroliana, dar trebuie să îl poți înțelege.

dscf7883

În plus, activitățile într-un parc de aventură necesită ajutor reciproc, și nu doar psihologic. Chiar pornind de la o aventură, îți dai seama că e nevoie de mai multe persoane, să se ghideze reciproc și chiar să existe un coordonator al echipei, ales datorită experienței sale, care să îi învețe și pe ceilalți .

La finalul zilei, oboseala își spune cuvântul și începe să se manifeste dorința de relaxare. Gazdele de la Vila Alpin se dedică pregătirilor așa încât invitații lor să se simtă atât de bine, să nu mai vrea să plece acasă. Sunt sigură că toată echipa, deja consolidată, ar fi mai mult decât satisfăcută la vedere unei mese aranjate special pentru ea:

988738_486735941433323_416085533_n

S-ar naște discuții peste discuții – cel mai bine vorbim atunci când avem parte de o masă copioasă, într-o atmosferă de familie.

În timpul petrecut în casă, team building-ul la Straja poate trece la alt nivel, de joacă împreună. Unii sunt pasionați de șah, alții de remi, cărți, biliard. Deși sunt activități care presupun concurența, sunt utile, pentru că te provoacă să oferi ce ai mai bun și vei aplica asta și când vei fi în birou, discutând cu colegii despre viitorul proiect.

Mi-ar plăcea ca tot mai multe companii să adopte metoda team building-ului pentru angajați: să le ofere un sejur sau o tabără la  Straja și …apoi ar fi imposibil să se întoarcă la lucru și să nu fie mult mai fericiți și, deci, productivi.