”Perfection is a disease of a nation”

Nu ți-a zis mama ta oare că dacă ești frumoasă te mai și doare, uneori? Că frumusețea nu îți rezolvă problemele? Că ești frumoasă și primești doze egale de admirație și critică? Că unei frumoase nu i se permite să dea înapoi?

Nu,  probabil nu ți-a zis. Probabil s-a bucurat de frumusețea ta și a văzut-o crescând și înflorind, dar nu s-a gândit la golul din tine care trebuie umplut?

Orice frumoasă are un gol. Unele sunt într-o permanentă competiție, nu cu cine trebuie, ele însele, ci cu celelalte frumoase. Competițțile tăcute sunt cele mai grele, pentru că nu poți să exprimi, nu poți decât să vrei să atingi absolutul și…cazi în fund. Frumoasele nu sunt doar frumoase. Sunt oameni care nu își permit greșeli, iar atunci când le fac sângerează.

Fete dulci se machiază de la 12 ani și își șterg naturalețea, iar apoi frumusețea lor rămâne o oscilație. Trebuie întreținută, nu mai poate curge lin ci devine forțată. Iar ele…ele devin chipuri mascate, ascunse. Trist, nu?

Societatea a impus reguli stricte pe baza cărora suntem acceptați sau nu și ăsta da, e cel mai trist lucru. Și nu e un lucru de ieri, de azi, e dintotdeauna. Doar că fiecare generație, fiecare copil, fiecare om îl realizează și îl trăiește în parte. Femeile fac posibilul și imposibilul ca să fie frumoase, să fie slabe, să fie aprobate, acceptate, iubite. Ceea ce societatea nu știe sunt lucrurile pe care  omul care se luptă le lasă în spate, le pierde sau le aruncă, pentru că altfel îl dor. Ar durea să îți amintească mereu cineva de cum ai fost, când tu vrei doar să fii cum ești, nu?

Tot ceea ce trăim e condiționat de reguli, și nici ăsta nu e un adevăr proaspăt.

Perfection is a disease of a nation.
Reclame

Rise and Fall, Fall and Rise

Sunt o sentimentală și e cel mai mare defect al meu. Ba nu! Ăla e nerăbdarea, urmat de încăpățânare și locurile următoare deja sunt copilării. La naiba, sunt genul ăla de om care își iubește defectele. Până și gelozia mi-o iubesc, deși îmi îngreunează zile sau îmi mișcă gânduri. Cum scriam aici, cred și voi crede mereu că gelozia trebuie înnăbușită de dragoste, nu hrănită cu reproșuri.

Sentimentalismul meu e ceva ce a crescut odată cu mine. Când eram mică, plângeam, mârâiam, mă enervam și trebuia să fiu calmată. Mai mare puțin, îmi tot venea în minte ideea că bunicii o să moară, și poate că mai multă lume o să moara…și ce mă voi face atunci? Voi muri de tristețe. Da, mintea mea mică și prea departe gânditoare clocea gânduri triste seara târziu, și le dădea de lucru alor mei ca să o liniștească. Mi-ar fi plăcut să scap de gândurile alea, să nu îmi mai vină, că mereu am ținut mult la tot ce e familie sau animăluț de casă, și nu mă puteam vedea pierzând ceva ce iubesc. Până în prezent nu am pierdut decât pisici și câini, pe care le-am jelit câteva zile și apoi mi-a trecut. Și mă bucur pentru asta. Continuă lectura „Rise and Fall, Fall and Rise”

Sibiu și iubire

Unele zile sunt frumoase prin natura lor. Însorite și cum mai vor oamenii. Altele sunt frumoase pentru că noi le facem așa și e meritul nostru.

Scriam mai demult în Uneori mai vrei să pleci că iubesc Sibiul. Nu-l iubesc ca pe Vâlcea, pentru că nu mi-e așa adânc în suflet. Îl iubesc mai de la distanță, mai pe la suprafață, mai nu-știu-cum. Dar ieri mi-a plăcut acolo, pentru că am fost cu el, pentru că el a fost minunat și pentru că ne-am plimbat cu bărcuța pe lac. Ok, postarea asta nu e filosofică, nici psihologică, e o Diana reală și fericită. Cu bărcuța pe lac a fost așa:

10526653_769648156419113_1537364801_n

Poza e înscrisă pe Bookaholic, așa că dacă aveți plăcerea, să  dați un likeContinuă lectura „Sibiu și iubire”

Femeile care nu se iubesc

Picioarele lui calcă nervii, demnitatea și încrederea ei în picioare. Le face mici de tot, le înșiră și bătătorește. Apoi ea se roagă de mâinile lui să o ridice, să o ajute, să o facă iar frumoasă și încrezătoare. Nu mai contează că a înșelat-o, că a plâns vreo 10 zile așteptându-l pe el să îi învie cenușa. Nu mai contează nici măcar că știe că peste o săptămână nepăsarea lui va bate iar la ușa ei, anunțând-o că trebuie să plângă iar. Dar chiar trebuie, pentru că iar va avea de așteptat 10 zile până când el să apară cu florile și bunătatea, scuzele și siguranța.

Și, când în sfârșit el aduce dulcele și lumea ei e străpunsă de raze aurii din nou, fuge pe Facebook și își spune iubirea. Acea nemăsurată, necondiționată, a tot iertătoare și cunoscută iubire. Puiuțul ei o iubește. Da, chiar o iubește, deși mai ieri a înjurat-o, mai ieri i-a pus un egal și un zero după sentimente, mai ieri îi spunea să îl uite. Mai ieri îi spunea că timpul i-a adus defecte și că el vrea înapoi perfecțiunea. Oamenii deja s-au săturat de oscilațiile ei între dragoste și haos, între share-urile cu citate din romane siropoase și versurile din melodii de stradă ce sună a plâns de milă.

Îmi aduc aminte de Luni de fiere a lui Pascal Bruckner și nu îmi vine să cred că femeile au un gol atât de mare de iubire de sine în suflet. Că se mulțumesc cu fărâme de atenție, frimituri de iubire aruncate ca porumbeilor în parc. Și ei se bucură, se îngrămădesc, ca să prindă puțin. Exact ca ele. Puțin e suficient, atunci când nu știi că poți avea mai mult.

large

Cât costă, de fapt, libertatea?

Nu îmi spune, te rog, că libertatea înseamnă 18 ani și un bagaj de vise, ca în melodiile marca Vama.

Și nu că Vama nu cânta bine, dar că visul libertății nu e libertatea însăși. Și-mi pare rău dacă te dezamăgesc spunându-ți că libertatea se plătește în voință, nu în bani.

Mi-am dat seama de asta și uneori o uit. O uit în toate momentele de furie și de revoltă. În toate clipele când nervii îmi scapă de sub control și îmi iau calmantul din gândurile la viitor. Mă contrazic și ridic tonul, mă intoxic de atâta revoltă și apoi mă caut până mă găsesc.

Libertatea e un clișeu, un răspuns care se dă în masă la întrebarea ”Ce vrei de la viață?”. Vrei libertate  și o traduci cu bani. Iar cu bani traduci beții și petreceri și escapade și nebunii. Nu știu dacă vrei libertate, sau dacă libertatea mea e prea diferită de a ta. Nu știu dacă ești vreun tu de care zic și citești, dar libertatea nu vine din ce îți oferă alții ci din ce îți oferi tu.

Oamenii liberi sunt oamenii riscului. Oamenii alergatului și muncii. Oamenii liberi sunt oamenii fără vicii și fără teama zilelor ce vor veni. Sunt oamenii voinței. Voința e mai sus cu un cap decât motivația și am o teorie. Nu vei fi motivat de nimic din ce nu vrei să ai sau să fii, așa că motivația e dependentă și voința e liberă.

Ești liber când știi ce vrei să faci mâine fără ca un rău să iasă din tine și să îți spună că azi nu te miști. O rațiune mai presus de confort, o dorință de autodepășire mai presus de o obsesie de mulțumire socială.

Libertatea se plătește cu voință, dar e singura plată la care nu trebuie să te zgârcești.

Frici

În ultimii ani cred că am adunat cele mai ciudate frici și tot încerc să îmi dau seama de unde vin ele. Nu știu dacă din coșmaruri, din povești sau din imaginație…sau toate 3?

Uneori e greu să trăiești cu temeri. Nu sunt neînfricată, deși îmi plac imprevizibilul, adrenalina și locurile noi. Îmi e frică de păianjeni de când mă știu. Îndeosebi de cei  cu picioarele lungi și încleștate, cu corpul ca cea mai urâtă boabă din lume.

Îmi  frică de gropile de gunoi –  depozite interminabile de mizerie și uzat. În unul din cele mai groaznice coșmaruri mă văd în mijlocul unor munți de deșeuri, neștiind pe unde să ies, cum. și la ce să mă aștept la fiecare pas. Sunt locuri marginale, de care nu m-aș putea apropia.

Îmi e frică de apele întinse și liniștite. Marea e fioroasă când e liniștită. Îmi pare o întindere interminabilă care te poate sfâșia în orice moment. Dar, menționez că îmi inspiră frică seara sau toamna și primăvara, când plajele devin pustii și aș rămâne doar eu cu ea. Dar nu numai ea, ci și râurile mari, și lacurile. Lacurile, mai ales lacurile. Când aud de lac nu mă pot gândi decât la crime, la aparențe, la un calm prea apăsător. Îmi plac, în schimb, râurile alea înguste și iuți de la țară, de la munte.

Îmi mai  frică de drumurile fără case , de autostrăzile privite de pe loc și de spațiile întinse și goale.

Cum de golul, secul reprezintă o așa teamă pentru mine nu știu, dar, în alt negru vis pe care l-am avut eram singură, departe la kilometrii buni de intrarea în oraș, într-o noapte agitată.

Cineva care tălmăcește frici pe-aici?

Bărbații sunt elastice și femeile valuri

 

Cine mai are obiceiul să scrie despre cărți înainte să le termine, dacă nu eu? Eplicația mea e simplă: prind o idee atunci, în momentul ăla și trebuie, dar subliniat trebuie, să scriu ! Că atfel o pierd…fuge, și pot să îmi răscolesc mintea ore întregi că ea tot dusă e, forma originală adică.

Azi m-am apucat de Bărbații sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus, a lui Dr. John Gray. Am citit jumătate și până acum mi s-a întipărit în minte marele adevăr al conflictului permanent între noi și ei. Sau voi și noi. Sau oricum.

Există o mare legătură între bărbat și rațiune, bărbat și soluție, bărbat și libertate. De altfel, același lipici leagă femeia de emoție, de discuție și de iubăreală. Bărbații au momentele lor de izolare, de singurătate, de stres peste cotele normale, așa că femeile se simt respinse și neglijate. Femeile au crizele de personalitate și izbucnirile în plâns și nemulțumirile din neant, care musai trebuie rezolvate prin discuții. Bărbații se simt neputincioși și îndreptățiți să se retragă. Să evite, ignore. Apoi femeile se simt și mai neglijate, nedorite și cu importanța sentimentelor subapreciată.  Continuă lectura „Bărbații sunt elastice și femeile valuri”