Alex Ștefănescu, despre cărți, scriitori și critici

13256339_1623992547926051_3114406239483558355_n

Cum este viața unui critic literar?

Alex Ștefănescu ne-a dat impresia că meseria de critic literar este una dintre cele mai dezirabile: „Să faci ceva din plăcere și să fii și plătit pentru asta!” Literatura a reprezentat dintotdeauna pentru el plăcerea „supremă”. În copilărie, cititul îi provoca atât de multă bucurie încât credea că a descoperit o activitate nouă, care urma să fie micul său secret. Nu avea de gând, pe atunci, să împartă o carte bună cu nimeni, dar, după cum spune și el, meseria l-a determinat să facă tocmai opusul: să devină „cititorul de serviciu”. Și astfel ajungem la o altă curiozitate: este chiar atât de ușoară viața unui critic? Continue reading „Alex Ștefănescu, despre cărți, scriitori și critici”

O altă postare dintr-o mie, despre după iubire

Nu știu aproape nimic despre iubire, dar știu totul despre ce lasă în urmă. Pentru că am obiceiul de a deforma trecutul, de a răsturna zilele și a adapta bucuria momentelor după bunul meu chef. Poate că nu mai vreau să îmi amintesc lucrurile așa cum fost sau poate că nu mai pot.

Inevitabil e, totuși, să ștergi senzațiile, să le dai afară din colțul pe care l-au ocupat undeva, în tine. Oricât de mult ți-ai dori să nu mai să ai acces involuntar la ele, te lovesc și îți reamintesc că ai un trecut. Că ești legat chiar și de lucrurile care ți-au devenit străine. Legătura e directă și clară: tot ce ai trăit rămâne trăit.

Iubirea e vie, te roade, te stoarce de tot ce ai mai bun, iar apoi pleacă. Tu rămâi. După un timp, te întrebi dacă vei mai fi în stare să faci asta din nou, ca și cum o faci pentru că vrei, când vrei. Ea ți-a rupt sufletul sau poate tu l-ai rupt pe al ei. E și asta o naivitate, să crezi că ea il poate  rupe singura, că iubirea ta te-a părăsit cu o nesimțire cruntă. După tot ce ai făcut pentru ea, după tot ce ai investit, după toate nopțile alea pline de întrebări idioate care începeau cu „de ce?”, te-a lăsat în fund, să plângi. Ar fi prea simplu dacă am putea da vina doar pe ce am iubit pentru  ce rămâne din noi după ce suntem părăsiți.

Ce rămâne? Un om trist. Dar oamenii nu pot să fie triști pentru totdeauna. Tristețea vine și pleacă, se calmează cu ce crezi că e uitare, iar uitarea se face tot mai comodă. Nu te face însă să nu mai știi cum ai fost și ce ai simțit și nici nu îți ascunde disprețul și dezamăgirea. Poți spune, deci, că ai uitat? Cred că doar îți sunt vindecate dependența și dorul. Apoi începi să îți pui întrebărea care ți-ar fi fost mai utilă cu ceva timp în urmă: nu cumva mi-am rupt sufletul de unul singur?

Și nu mai contează. Oricum o să iubești din nou, chiar dacă o să ții un ochi deschis în somn, ca să fi sigur că nu îți mai rupi tu sufletul.

Poate, totuși, contează.

Gânduri despre „viața la țară”

Ceva scris ieri după-masă și publicat acum🙂

60429077

Sunt în autobuz, în drum spre București. Abia am plecat. E atât de puternic contrastul între lumea de aici, de la țară și lumea din metropolă. Trecând peste clișee – natura, liniște, poluare, comportamentul oamenilor – e un je ne sais quoi care îi dă farmec vieții rurale. Continue reading „Gânduri despre „viața la țară””

Și adulții colorează

Nu îmi imaginam că după atâta timp în care mi-am „ros” răbdarea cu tot felul de lucruri, o să mă mai pot juca de-a mica artistă, așa cum făceam acum câțiva ani.

Când eram mică îmi plăcea să desenez în creion și apoi să pictez. Cel mai bine mă pricepeam să fac sate/mici părți dintr-un sat, pe foi A3, pentru că în timp ce toți colegii mei desenau casele de aceeași dimenisune, eu învățasem să le proiectez în spațiu și să pară ceva mai realiste. Și bineînțeles că ei încă desenau o clădire prin metoda clasică – pătrat + triunghi drept acoperiș – iar eu adoram să pornesc de la cub și să realizez cumva și toate detaliile așa încât imaginea generală să se apropie de una adevărată. Continue reading „Și adulții colorează”

Hater azi? Mai bine nu

Cei care au făcut o comparație între cum arăta feed-ul de la Facebook anul trecut și anul de dinainte, pe 14 februarie și cum arată anul ăsta, probabil și-au dat seama că acum înghite o cantitate de miștocăreală mult mai mare decât în trecut. Miștocărelii i se adaugă frustrare, invidie, dezamăgire, singurătate – toate ascunse sub masca omului sătul de buchete de flori și cuvinte dulci, care are glas să strige „Vă veți despărțiiii!” cuplurilor fericite.

Mulți se plâng că pe 14 februarie oamenii se transformă fie în Continue reading „Hater azi? Mai bine nu”

Dezvoltarea personală sau cum să manipulezi un public naiv

Ard de nerăbdare de ceva vreme să scriu articolul ăsta, dar nu mi-am găsit cuvintele potrivite până acum (să recunosc că n-am avut nici timp?!), așa că posibil să îngrămădesc multe cuvinte și să bat câmpii puțin (sorry)

Despre ce vorbim noi de fapt atunci când pronunțăm motivație? Despre ce vorbim când pronunțăm putere? Continue reading „Dezvoltarea personală sau cum să manipulezi un public naiv”

Vreau să fiu om

Că bine le mai zice !

diacritica

Cu ceva vreme în urmă mă cheamă directorul la el în birou. – Avem o reclamație împotriva ta, face. – Ă?! Ce-am făcut? – Ai bătut un copil. – Ă?! Cine, când, cum? – Ieri, cică. L-ai fi bătut pe Ionel și mamă-sa a făcut plângere la directorul cel mare. – A, ieri. Păi ia verifică în sistem, că ieri am trimis informare acasă despre niște năzbâtii ale copilului, care când l-au luat părinții la întrebări s-o fi apărat și el cum a putut, și anume deturnând atenția de la el. (Tehnică patentată de alții mai mari, după cum bine știm noi deja.) – Da, înțeleg, dar cel mai bine e să nu-i atingi deloc. Știi că în regulament zice că n-ai voie să-i atingi pe copii, în felul ăsta ești la adăpost.

Am încercat să nu-i ating.
Nu pot.
Așa că m-am întors la ce făceam înainte: îi iau…

View original post 740 more words

Altruismul nostru de toate zilele

Am băgat de seamă că oamenii sunt uimiți atunci când cineva face un lucru sincer, care nu îi aduce nici un beneficiu material, din proprie inițiativă – ceea ce numim o faptă bună. Văd tot mai des persoane care postează pe facebook imagini cu obiecte pierdute, de la portofele până la cercei, și prin puterea share-ului se face așa încât informația ajunge la deținător. Lucrul ăsta se aplică și la animale pierdute/rătăcite. Am văzut nu o singură dată bătrâni ajutați să urce în autobuz sau ridicați de jos de către persoane tinere, cumpărături căzute și adunate de mâini străine, mâncare, haine și bani oferite săracilor și celor fără casă, cât și multe altele. Sunt convinsă că lucrurile astea se întâmplă frecvent, că există oameni care fie le fac, fie asistă la ele, și totuși ne plângem că oamenii nu mai au omenie. De ce?
Continue reading „Altruismul nostru de toate zilele”

O problemă de identificare

Răscolind prin articolele mele vechi – cele scrise cu peste un an în urmă – am început să simt o dezamăgire. S-a amplificat treptat, până la punctul în care m-am întrebat: Eu am scris aici? Pe bune, eu am scris?

Apoi m-am gândit la toata siguranța pe care o aveam când apăsam aceleași taste pe care le apăs și acum, scriind lucruri total diferite. Scriam despre fluturași în stomac și alte lucruri sentimentale. Mă înecam în metafore. Continue reading „O problemă de identificare”

Ultimele dăți

E sfârșit de an. Sfârșit de fuckin` 2015. Oamenii își fac liste cu lucrurile pe care au de gând să le realizeze în 2016.

Își stabilesc un nou target pe Goodreads.

Se gândesc să strângă bani pentru mobilă, case, mașini, câini și concedii prin lume.

Își propun să facă sport, să mănânce sănătos,să  slăbească, să dea randament. Să fie mai politicoși, mai iubitori, mai înțelepți.

Speră să-și găsească dragostea vieții, să aibă un copil, să se amelioreze boala unui om drag.

Să câștige la loterie, să moștenească o avere, să aibă succes în afaceri.

Nimic nou la final de an. Aceleași rezoluții fixate și anul trecut, și celălalt an, și de cel de dinainte. Dorințele nu se împlinesc pentru că se pierd în monotonie, în puterea lui ”lasă ca fac mâine. altădata, nu azi. azi nu”. Nu se împlinesc pentru că nu merge așa. Nu poți să le scrii pe o foaie, pe 31 decembrie, să arunci foaia în fundul biroului și să o scoți după un an, ca să verifici câte x-uri poți însemna.

Ne consumăm ani din viața visând la iubire și fericire, imaginându-ne „cum ar fi dacă”-urile, dând vina pe trecut pentru toate stările de rahat cu care ne începem diminețile.

Toate planurile eșuate, ieșirile ratate, bețiile sfârșite în mahmureală, amânările, plânsetele altora ignorate, „te iert”-urile din relații și „sunt încă tânăr”-urile spuse conștiinței de fiecare dată când încearcă o tragere de mânecă, dezamăgirile provocate, toți oamenii pierduți au pondere în bilanțul lui 2015.  Ne entuziasmăm pentru un nou an ca și cum ne-ar da ocazia să ne luăm viața de la capăt, să ștergem tot răul și să fim alți oameni. Nu e nimic nou în afară de o numărătoare până la 366 în 2016.

Probabil doar eu stau aici și mă gândesc la „ultimele dăți”. Majoritatea lor se petrec fără să ai habar de asta. Poate fi ultima dată când citești un articol pe blogul ăsta și nu e ca și cum ar conta, dar… când e ultima dată când faci un lucru iubit, alături de cineva iubit, într-o situație veche de când lumea ta?

Nu contează prima zi a noului an. Contează ziua în care ai fost cu cineva drag sufletului tău, în locul și timpul care te-au făcut să simți că are loc un moment valoros. Pentru că nu ai cum să știi dacă vei mai putea fi acolo, cu acel cineva, simțind exact același lucru, vreodată.

The thing is, you won’t even know it’s the last time

until there are no more times, and even then,

it will take you a while to realise.

 

So while you are living in these times,

remember there are only so many of them and

when they are gone,

you will yearn for just one more day of them

 

For one last time.