Părinți, nu vă mai proiectați neajunsurile pe copiii voștri

Gânduri dintr-o Vinere Mare

„Haide aici, la Pepco, să-ți iei. Ți-am zis să-ți pui niște bani deoparte, că nu am de unde să-ți dau! M-ai mâncat, mă mănânci cu zile, să nu-mi mai ceri nimic.” Sunt cuvintele pe care i le spunea o mamă băiețelului ei de vreo 9-10 ani, ieri, într-un mall. Nici oftatul, strâmbatul și gesticulatul agitat nu lipseau din comportamentul femeii care avea o neconștientizată grijă să plaseze pe umerii propriului copil întreaga vină pentru neajunsurile familiei sale. Din discuția lor reieșea că băiatul avea nevoie de un trening și adidași. Probabil „ceva-ul nou” de Paște, acel „ceva” pe care toți copiii îl au în noaptea de Înviere, la biserică. Așa era și pe vremea mea și mă îndoiesc că ceva s-a schimbat.

Privirea descurajată a copilului, mersul timid, cu capul între umeri, în spatele mamei, degetele lui care se frecau insistent – toate-mi transmiteau teama de a nu fi cerut prea mult, vinovăția de a fi avut o dorință, și frustrarea de a nu fi reușit să și-o îndeplinească singur. Și m-am întrebat pentru a nenumărata oară: de ce trebuie să știe un copil cum se simt toate astea? Nu e de ajuns că le-a simțit cândva părintele? Cine va face un inestimabil gest de conștientizare și va întrerupe cercul vicios? Cine va arunca povara vinovăției transmise din generație în generație?

Din perspectiva acelui copil căruia i-am promis că-mi voi nota undeva în minte toate sentimentele neînțelese ale copilăriei, ca să i le pot reaminti eului adult ori de cât ori le va fi uitat, îmi permit să spun că reproșul sacrifciilor e un cuțit care lasă urme adânci. Mai adânci decât dojenile, pedepsele și interdicțiile. Mult mai adânci decât un „Nu poți avea acum ce îți dorești (dar mi-aș dori să-ți pot oferi).”

Fă un obicei din a-i spune copilului tău „Uite câte trebuie să fac pentru tine!” și vei construi un adult lipsit de încredere în sine. Lipsit de curajul de a visa, dori sau pretinde în virtutea unui merit. Merit? Viitorul tău adult nu va considera că merită ceva vreodată. Va sta ani buni în relații toxice, identificând în abuz un limbaj atât de familiar al iubirii, în vreme ce abuzul e, cel mult, un limbaj al durerii.

Atât de mult cărți, studii și documentare menite să-i facă pe adulții de astăzi să înțeleagă modurile în care cuvintele lor își lasă amprenta pe propriii copii, și totuși, atât de multe întâmplări triste, care mă fac să vreau să mă opresc și să-i prind de mânecă. „Hei, cândva, copilul tău va retrăi tot ce îi spui acum”, le-aș spune-o, dar…nu pot să o fac, așa că scriu.

Poate că, în loc de mânecă, cuvintele mele se vor prinde de ochii lor și vor ajunge, într-un final, la sufletul lor.

Părinți, nu vă mai proiectați neajunsurile pe copiii voștri.

Copiii voștri sunt îndeajuns.

Azi trebuia să fie ziua lui (II)

Sunt deja câteva zile de când mă foiesc și îmi caut răspunsul cu greu atunci când lumea mă întreabă „Ai timp pe 24…?”. Nu pot scăpa de senzația că am ceva important de făcut atunci, ceva ce nu trebuie să uit, ceva ce mă împiedică să răspund cu seninătate „Sigur, pot pe 24!”.

Azi, 24 septembrie, ar fi trebuit să fie ziua lui. Am mai scris despre asta fix acum 4 ani, când mă rodea același sentiment de gol care nu poate fi umplut cu nimic. Trecuseră 2 ani de când el a încetat să mai fie și încă învățam cum să gestionez suferința. Se învață așa ceva? Cred că e doar un alt lucru supus principiului „înveți greu, uiți repede”. Și mai e și o provocare grea – nu e nimeni care să te învețe.

Dincolo de timpul pe care-l încărcăm încrezători cu sarcina de a ne vindeca rănile, dincolo de ritualurile pe care le facem și dincolo de ședințele de terapie prin care sperăm să devenim mai înțelepți, se întrezărește o mare de întrebări la care nimeni nu poate răspunde. Mulți vor pretinde că o fac. Nu, nu există răspunsuri certe, există doar presupuneri despre „cum a fost” și credințe despre „cum este”. Unele te storc de regrete iar altele, de grijă.

Trece durerea după ani și ani? Nu. Doar că nu o mai accesezi des. O ascunzi bine, într-o cutie pe care ai grijă să o deschizi tot mai rar.

Sarcina mea pentru 24 era să-mi deschid cutia…

Pentru totdeauna?

Mereu m-am întrebat cum pot oamenii să se renunțe. Reciproc, adică. Unul spune că pleacă, invocând niște motive rumegate de luni întregi, păstrate undeva, în adâncul lui și nescoase vreodată la suprafață din cauza fricii de singurătate și a incertitudinilor. După ce ți-ai purtat o luptă constantă cu sinele pentru a-l convinge că nu mai ești acolo unde trebuie, ai răbufnit și i-ai trântit în față cel mai dureros cuvânt din lume.

Am văzut într-atât de multe ori fenomenul la cei din jurul meu încât mă întreb acum dacă mai e înțelept vreodată să-i asociem iubirii orice promisiune care se termină cu „pentru totdeauna”.

Mocirlă vs. paradis

Oricât de clișeic ar suna, o să încep așa: vine o vreme când simți că nu mai rezonezi cu lucrurile care cândva ți se păreau firești, care făceau, oarecum, parte din tine sau chiar mai mult, care te completau și te făceau să te simți în siguranță. Bine. Împlinit. Aș fi tentată să spun că se numește schimbare, dar adevărul (pe de-o parte trist, pe de alta eliberator) e că se numește evoluție. E ceea ce simți atunci când ai depășit un nivel, două, zece, iar lucrurile la care obișnuiai să te raportezi au rămas blocate la un nivel inferior.

În primă fază, încerci să vezi dacă poți salva situația cumva. Dacă e vorba de o persoană pe care o prețuiești în virtutea amintirilor, a unui trecut care încă se comportă ca un liant, vei încerca să o ajuți să-și depășească blocajul. Te vei comporta ca un prieten săritor care încearcă să-și scoată camaradul din mocirla în care s-a împotmolit, pentru că încă te gândești la drumul pe care l-ați avea de parcurs împreună. Nu te oprești la o încercare, chiar dacă eșuezi. Încerci iar și iar. Și iar. Poate metodele tale nu sunt bune, poate e cazul să te schimbi tu puțin, așa că treci pe malul celălalt, încerci să vezi dacă din altă poziție ai mai multe șanse. Nimic. Mai tragi o dată, de două ori, până când, într-un final, îți dai seama că nu toți vor să iasă din mocirlă, sau că… mocirla nu e atât de rea pentru toți. De ce să vrei să schimbi perspectiva cuiva asupra mocirlei, atâta timp cât statul în ea îl face să se simtă bine? La urma urmei, până și aici viziunea poate fi subiectivă: o mocirlă fără margini poate fi un paradis personal.

Angoasă de București

Am intrat într-un peisaj sumbru. De fapt sunt în afara lui, doar îl privesc și mă las cuprinsă de o stare tipică. E unul din momentele în care cauzalitatea evenimentelor ne face să punem pauză activităților de zi cu zi și să ne uitam in jurul nostru.

Mă uit în jur, din interiorul unei cofetării în care am poposit degeaba. Aștept altceva și plouă, așa că mi-am luat o prăjitură și, cum spuneam, mă uit în jur.

Tramvaiul 41 tocmai a oprit lângă piața Crângași. Din el coboară oameni, ca în fiecare zi la ora 1 – zeci, zeci, zeci. Aleargă pe trecerea de pietoni, nu le pasă, vor doar să ajungă cât mai repede „undeva”.

Plouă. Nu torențial, e o ploaie prin care nu poți merge fără umbrelă. Sau poți sta, așa cum o face băiatul din fața farmaciei, care e rezemat pe colț, ținând în brațe buchete cu flori de liliac.

Flori de liliac.

Era și ieri în același loc, am trecut pe lângă el. Au trecut și alții, nimeni nu cumpără liliac. „Vin morții după mine dacă iau liliacul tău. E din cimitir!”.

Liliacul rămâne în brațe și oamenii trec. Băiatul ăla se uită din când în când înăuntrul cofetăriei. La noi, ăștia care stăm aici și ne luam mâncare și cafea, și nu trebuie sa le plătim cu flori de liliac…

Mai e și un nene care stă pe jos, se ferește de ploaie sub o streașină. Măcar el stă cu spatele la cofetărie. Pare că face asta dintotdeauna. Oamenii îl știu, îi mai dau câte un zâmbet din colțul gurii, câte 1 leu, câte o felie de pizza de la patiseria de vizavi.

Cum o fi și asta? Să te călești de la stat în frig și ploaie pe cartoane, pe beton, în fața unei lumi care rămâne oricum rece, chit că îți mai întinde câte o mână, și să le mai zâmbești încă 🙂

Et si tu n’existais pas… Se aude la radio. O atmosferă ce se vrea a fi prea romantică pentru tot ce trăim de fapt.

Prea romantică pentru tanti care merge cu două bastoane, cu o viteză de zece ori mai mică decât a celorlalți trecători. O ocolesc cu grijă toți. O bătrânețe scoasă afară, probabil din nevoie, că de drag nu mai ieși când picioarele-ti devin de carat, în loc de cărătoare. Cu toții vom ajunge bătrâni. Da, dar nu așa. De unde știm că nu așa? Nu știm.

Coadă la patiserie, coadă la cofetărie, coadă la Mega Image. Cumpărăm mult și din toate dar nu ne uităm la florile alea de liliac, vândute la negru de un personaj închis la culoare, pe o zi ploioasă, lângă metrou, lângă piață, lângă Mega însăși.

Un cort USR-PLUS zace în fața mea.

Fără hoție ajungem departe.

Nu se fură doar banii. Se fură șanse. Unii au șansele furate de când se nasc. Pentru unii singura șansă care mai rămâne e să stea cu flori în brațe, in bătaia vântului de trecători.

Am împărțit o singură dată pliante, 2 zile consecutive. Aveam 13 ani și am făcut 50 de lei în 16 ore pentru oameni care m-au refuzat, au aruncat, au înjurat. Oare cum e să stai zi de zi pe stradă?

Sper să ajungem departe fără hoție.

Dar ce facem cu pasivitatea?

Bloguri, vloguri și influenceri

Mă gândeam că, acum vreo 4-5 ani, ieșisem de la liceu și m-a întrebat o prietenă dacă am văzut vlogul nu știu cui. Vlog? Ce e ăla? Vrei să spui blog. Nu, nu, vlog. E un video în care vorbești chestii amuzante sau ceva gen și lumea începe să te urmărească. Aaaa….ok, nu știu, eu scriu pe blog.

Era perioada în care vlogul începuse să ia amploare în online-ul românesc, cu întârzierea specifică tuturor trendurilor de la noi. Acum, abia dacă mai reușesc să citesc un articol care să nu aibă la final un video. Sau care să nu fie doar ceva scris ca introducere la un video. La un video cu machiajuț, cu fashionuț, cu sfaturi despre cum să îți trăiești viața ca mine că așa e mai bine. Nu sunt uimită – doar înțeleg prea bine cum se scoate profitul din așa ceva. 

Azi trebuia să fie ziua lui

Trebuia. Dar nu e, pentru că el nu mai e.

Atunci când a murit, lumea s-a împărțit în două: cei care l-au plâns și cei care au spus că a fost mai bine așa. Pentru el, pentru ceilalți. Doar ei știu pentru cine, că eu nu. Cert e că pentru nimeni dintre cei care l-au cunoscut cu adevărat nu a fost mai bine. Lumea s-a împărțit în oamenii cu suflet și oamenii fără suflet, între cei buni și cei răi, între cei apropiați și cei despre care nu am mai vrut să aud vreodată. 

O altă postare dintr-o mie, despre după iubire

Nu știu aproape nimic despre iubire, dar știu totul despre ce lasă în urmă. Pentru că am obiceiul de a deforma trecutul, de a răsturna zilele și a adapta bucuria momentelor după bunul meu chef. Poate că nu mai vreau să îmi amintesc lucrurile așa cum fost sau poate că nu mai pot.

Inevitabil e, totuși, să ștergi senzațiile, să le dai afară din colțul pe care l-au ocupat undeva, în tine. Oricât de mult ți-ai dori să

Gânduri despre „viața la țară”

Ceva scris ieri după-masă și publicat acum 🙂

Sunt în autobuz, în drum spre București. Abia am plecat. E atât de puternic contrastul între lumea de aici, de la țară și lumea din metropolă. Trecând peste clișee – natura, liniște, poluare, comportamentul oamenilor – e un je ne sais quoi care îi dă farmec vieții rurale.

Și adulții colorează

Nu îmi imaginam că după atâta timp în care mi-am „ros” răbdarea cu tot felul de lucruri, o să mă mai pot juca de-a mica artistă, așa cum făceam acum câțiva ani.

Când eram mică îmi plăcea să desenez în creion și apoi să pictez. Cel mai bine mă pricepeam să fac sate/mici părți dintr-un sat, pe foi A3, pentru că în timp ce toți colegii mei desenau casele de aceeași dimenisune, eu învățasem să le proiectez în spațiu și să pară ceva mai realiste. Și bineînțeles că ei încă desenau o clădire prin metoda clasică – pătrat + triunghi drept acoperiș – iar eu adoram să pornesc de la cub și să realizez cumva și toate detaliile așa încât imaginea generală să se apropie de una adevărată.