Ultimele dăți

E sfârșit de an. Sfârșit de fuckin` 2015. Oamenii își fac liste cu lucrurile pe care au de gând să le realizeze în 2016.

Își stabilesc un nou target pe Goodreads.

Se gândesc să strângă bani pentru mobilă, case, mașini, câini și concedii prin lume.

Își propun să facă sport, să mănânce sănătos,să  slăbească, să dea randament. Să fie mai politicoși, mai iubitori, mai înțelepți.

Speră să-și găsească dragostea vieții, să aibă un copil, să se amelioreze boala unui om drag.

Să câștige la loterie, să moștenească o avere, să aibă succes în afaceri.

Nimic nou la final de an. Aceleași rezoluții fixate și anul trecut, și celălalt an, și de cel de dinainte. Dorințele nu se împlinesc pentru că se pierd în monotonie, în puterea lui ”lasă ca fac mâine. altădata, nu azi. azi nu”. Nu se împlinesc pentru că nu merge așa. Nu poți să le scrii pe o foaie, pe 31 decembrie, să arunci foaia în fundul biroului și să o scoți după un an, ca să verifici câte x-uri poți însemna.

Ne consumăm ani din viața visând la iubire și fericire, imaginându-ne „cum ar fi dacă”-urile, dând vina pe trecut pentru toate stările de rahat cu care ne începem diminețile.

Toate planurile eșuate, ieșirile ratate, bețiile sfârșite în mahmureală, amânările, plânsetele altora ignorate, „te iert”-urile din relații și „sunt încă tânăr”-urile spuse conștiinței de fiecare dată când încearcă o tragere de mânecă, dezamăgirile provocate, toți oamenii pierduți au pondere în bilanțul lui 2015.  Ne entuziasmăm pentru un nou an ca și cum ne-ar da ocazia să ne luăm viața de la capăt, să ștergem tot răul și să fim alți oameni. Nu e nimic nou în afară de o numărătoare până la 366 în 2016.

Probabil doar eu stau aici și mă gândesc la „ultimele dăți”. Majoritatea lor se petrec fără să ai habar de asta. Poate fi ultima dată când citești un articol pe blogul ăsta și nu e ca și cum ar conta, dar… când e ultima dată când faci un lucru iubit, alături de cineva iubit, într-o situație veche de când lumea ta?

Nu contează prima zi a noului an. Contează ziua în care ai fost cu cineva drag sufletului tău, în locul și timpul care te-au făcut să simți că are loc un moment valoros. Pentru că nu ai cum să știi dacă vei mai putea fi acolo, cu acel cineva, simțind exact același lucru, vreodată.

The thing is, you won’t even know it’s the last time

until there are no more times, and even then,

it will take you a while to realise.

 

So while you are living in these times,

remember there are only so many of them and

when they are gone,

you will yearn for just one more day of them

 

For one last time.

 

Reclame

Articolul ăsta e pentru mine

Mi-a plăcut mereu data de 12 noiembrie, probabil începând cu ’96 încoace. De când mă știu, ziua mea a fost cea mai frumoasă zi din an, urmată de Crăciun și apoi de alte evenimente drăguțe pe care le așteptam cu nerăbdarea caracteristică mie. Copilul Diana a fost cel mai nerăbdător copil din lume. Abia aștepta să se facă mare, să meargă la liceu, să se îndrăgostească, să aibă lucruri, să meargă în diverse locuri – odată și-a dorit atât de mult să vină ziua de 15 august, ca să meargă la un bâlci de la țară încât se hotărâse să îți petreacă restul de vară de până atunci dormind. Of course, așa ceva nu putea fi realizabil, deci a abandonat repede ideea. Și ce spun eu aici? Toți copiii sunt nerăbdători când vine vorba de plăcerile lor și…ce ar putea fi în neregulă cu asta?! Continuă lectura „Articolul ăsta e pentru mine”

Din ultimele luni

Acum o lună și trei zile m-am mutat în București. Îmi veni să-mi spun : „Mamă, ce repede mai trece timpul ăsta…”. Ce clișeu ! M-am mutat aici, în orașul ăsta mare, frumos pe alocuri și agitat în fiecare colț, într-o perioadă post-suferință. Știți voi cum e cu perioadele post-suferință – vrei din tot sufletul să te aduni și să îți aduci viața în parametri normali. Continuă lectura „Din ultimele luni”

Viciul în profunzime

Azi am asistat la o discuție legată de vicii sau, mai exact, de capacitatea sau incapacitatea unui om da a renunța la viciul său. Recunosc că am crescut într-un mediu care a favorizat consumul de alcool – nimic nou, în fiecare zi se nasc copii care urmează să petreacă ani buni pe lângă părinți, unchi, bunici, vecini, prieteni de familie ș.a.m.d care au „probleme” cu alcoolul. Dacă un copil care crește într-o familie de alcoolici va deveni, la rândul lui, alcoolic, e altă poveste, una care se înnoadă și deznoadă pe o grămadă de părți. Continuă lectura „Viciul în profunzime”

Despre moarte și Păpușile Cristinei Nemerovschi

Astăzi am terminat de citit încă o carte a Cristinei Nemerovschi: Păpușile.

Cartea asta nu e despre două fete îndrăgostite, așa cum s-ar grăbi cei cu orizonturile strâmt închise să afirme. Cartea asta e despre două suflete îndrăgostite, oricât de clișeic ar suna. Nu am observat pe parcursul ei acea „mare diferență” dintre relațiile heterosexuale și relațiile homosexuale. Tot ce am observat au fost manifestările unei iubiri: complicată, tinerească, nebunească, nepăsătoare, profundă, neînțeleasă, dar iubire. De fapt manifestările unei iubiri care întâlnește moartea – o parte din ea se pierde, arde, dispare și lasă în urmă un car de amintiri greu de controlat, greu de pus în echilibru cu viața din urmă. Continuă lectura „Despre moarte și Păpușile Cristinei Nemerovschi”

Într-un final, nu ne amintim decât de lucrurile care ne-au marcat. Nu luptăm decât pentru ceea ce ne dorim cu adevărat și poate nici atunci nu luptăm îndeajuns cât să câștigăm.

Renunțarea poate însemna multe. Fiecare zi trăită reprezintă alegerea inconștientă de a continua. Dar la finalul oricărei perioade, indiferent ce implică ea, cei care au renunțat încetează să mai existe pentru umanitate.

Zic să nu renunțăm niciodată conștient la noi înșine.
wallhaven-200437

Noi nu suntem noi, noi suntem ceea ce iubim

Cred că singurul caz în care proverbul „niciodată să nu spui niciodată” nu se aplică e atunci când vine vorba de moarte. Moartea înseamnă teamă. Teamă de necunoscut, teamă de durere, teamă de consecințe, teamă de inevitabil. Nu am vrea, oare, să știm ce se întâmplă după moarte cu acea parte nevăzută, dar simțită, care îl face pe om om, numită suflet? Continuă lectura „Noi nu suntem noi, noi suntem ceea ce iubim”

Admirația – primul impuls în a imita pe cineva

Scrie un text argumentativ de 150-300 de cuvinte (15-30 de rânduri) despre admirație, ca prim impuls în a imita pe cineva.

Pe parcursul vieții, întâlnim numeroși oameni, oameni diferiți atât prin aspect (condiție naturală), cât și  prin caracter, viziune, ocupație, interese, aspirații, comportament (lucrurile care disting cu adevărat o persoană de alta). Cunoaștem emapatia, dar și antipatia, însă sentimentul care ne trezește cu adevărat interesul este admirația. Continuă lectura „Admirația – primul impuls în a imita pe cineva”

De la primul articol încoace

Ia zi-mi, câte ciorne ai început? câți scheleți de postări ai adunat în drafts – articole faine dar neterminate? Sper că mai puține decât mine.

Nu-s doar idei cărora nu le-ai mai putut da curs și subiecte pe care nu ai mai avut chef sau timp să le dezvolți, să știi. Sunt și multe sentimente și părți din tine pe care nu ai putut să le exprimi așa cum ți-ai fi dorit. Până la urmă, nu scriem doar pentru trafic, nu scriem doar pentru cititori; scriem mult și pentru noi. Continuă lectura „De la primul articol încoace”

Vrei să-mi scrii pe gratis? Nu!

Acum câteva zile am primit un mesaj de la un domn, care se intitula „Redactorul șef” al unei publicații online (și e pompos spus „publicație”). Politicos, poate chiar profi, mă întreba dacă aș fi fost interesată de o colaborare – să scriu articole pentru site-ul lui, pe teme serioase și de interes general.

Tot politicoasă am fost și eu când l-am întrebat dacă articolele pe care le-aș scrie ar fi plătite (la numărul de cuvinte, bineînțeles), pentru că nu menționase nimic legat de plată. Mi-a răspuns, ca și cum Continuă lectura „Vrei să-mi scrii pe gratis? Nu!”