O altă postare dintr-o mie, despre după iubire

Nu știu aproape nimic despre iubire, dar știu totul despre ce lasă în urmă. Pentru că am obiceiul de a deforma trecutul, de a răsturna zilele și a adapta bucuria momentelor după bunul meu chef. Poate că nu mai vreau să îmi amintesc lucrurile așa cum fost sau poate că nu mai pot.

Inevitabil e, totuși, să ștergi senzațiile, să le dai afară din colțul pe care l-au ocupat undeva, în tine. Oricât de mult ți-ai dori să nu mai să ai acces involuntar la ele, te lovesc și îți reamintesc că ai un trecut. Că ești legat chiar și de lucrurile care ți-au devenit străine. Legătura e directă și clară: tot ce ai trăit rămâne trăit.

Iubirea e vie, te roade, te stoarce de tot ce ai mai bun, iar apoi pleacă. Tu rămâi. După un timp, te întrebi dacă vei mai fi în stare să faci asta din nou, ca și cum o faci pentru că vrei, când vrei. Ea ți-a rupt sufletul sau poate tu l-ai rupt pe al ei. E și asta o naivitate, să crezi că ea il poate  rupe singura, că iubirea ta te-a părăsit cu o nesimțire cruntă. După tot ce ai făcut pentru ea, după tot ce ai investit, după toate nopțile alea pline de întrebări idioate care începeau cu „de ce?”, te-a lăsat în fund, să plângi. Ar fi prea simplu dacă am putea da vina doar pe ce am iubit pentru  ce rămâne din noi după ce suntem părăsiți.

Ce rămâne? Un om trist. Dar oamenii nu pot să fie triști pentru totdeauna. Tristețea vine și pleacă, se calmează cu ce crezi că e uitare, iar uitarea se face tot mai comodă. Nu te face însă să nu mai știi cum ai fost și ce ai simțit și nici nu îți ascunde disprețul și dezamăgirea. Poți spune, deci, că ai uitat? Cred că doar îți sunt vindecate dependența și dorul. Apoi începi să îți pui întrebărea care ți-ar fi fost mai utilă cu ceva timp în urmă: nu cumva mi-am rupt sufletul de unul singur?

Și nu mai contează. Oricum o să iubești din nou, chiar dacă o să ții un ochi deschis în somn, ca să fi sigur că nu îți mai rupi tu sufletul.

Poate, totuși, contează.

Și adulții colorează

Nu îmi imaginam că după atâta timp în care mi-am „ros” răbdarea cu tot felul de lucruri, o să mă mai pot juca de-a mica artistă, așa cum făceam acum câțiva ani.

Când eram mică îmi plăcea să desenez în creion și apoi să pictez. Cel mai bine mă pricepeam să fac sate/mici părți dintr-un sat, pe foi A3, pentru că în timp ce toți colegii mei desenau casele de aceeași dimenisune, eu învățasem să le proiectez în spațiu și să pară ceva mai realiste. Și bineînțeles că ei încă desenau o clădire prin metoda clasică – pătrat + triunghi drept acoperiș – iar eu adoram să pornesc de la cub și să realizez cumva și toate detaliile așa încât imaginea generală să se apropie de una adevărată. Continuă lectura

Hater azi? Mai bine nu

Cei care au făcut o comparație între cum arăta feed-ul de la Facebook anul trecut și anul de dinainte, pe 14 februarie și cum arată anul ăsta, probabil și-au dat seama că acum înghite o cantitate de miștocăreală mult mai mare decât în trecut. Miștocărelii i se adaugă frustrare, invidie, dezamăgire, singurătate – toate ascunse sub masca omului sătul de buchete de flori și cuvinte dulci, care are glas să strige „Vă veți despărțiiii!” cuplurilor fericite.

Mulți se plâng că pe 14 februarie oamenii se transformă fie în Continuă lectura

Ultimele dăți

E sfârșit de an. Sfârșit de fuckin` 2015. Oamenii își fac liste cu lucrurile pe care au de gând să le realizeze în 2016.

Își stabilesc un nou target pe Goodreads.

Se gândesc să strângă bani pentru mobilă, case, mașini, câini și concedii prin lume.

Își propun să facă sport, să mănânce sănătos,să  slăbească, să dea randament. Să fie mai politicoși, mai iubitori, mai înțelepți.

Speră să-și găsească dragostea vieții, să aibă un copil, să se amelioreze boala unui om drag.

Să câștige la loterie, să moștenească o avere, să aibă succes în afaceri.

Nimic nou la final de an. Aceleași rezoluții fixate și anul trecut, și celălalt an, și de cel de dinainte. Dorințele nu se împlinesc pentru că se pierd în monotonie, în puterea lui ”lasă ca fac mâine. altădata, nu azi. azi nu”. Nu se împlinesc pentru că nu merge așa. Nu poți să le scrii pe o foaie, pe 31 decembrie, să arunci foaia în fundul biroului și să o scoți după un an, ca să verifici câte x-uri poți însemna.

Ne consumăm ani din viața visând la iubire și fericire, imaginându-ne „cum ar fi dacă”-urile, dând vina pe trecut pentru toate stările de rahat cu care ne începem diminețile.

Toate planurile eșuate, ieșirile ratate, bețiile sfârșite în mahmureală, amânările, plânsetele altora ignorate, „te iert”-urile din relații și „sunt încă tânăr”-urile spuse conștiinței de fiecare dată când încearcă o tragere de mânecă, dezamăgirile provocate, toți oamenii pierduți au pondere în bilanțul lui 2015.  Ne entuziasmăm pentru un nou an ca și cum ne-ar da ocazia să ne luăm viața de la capăt, să ștergem tot răul și să fim alți oameni. Nu e nimic nou în afară de o numărătoare până la 366 în 2016.

Probabil doar eu stau aici și mă gândesc la „ultimele dăți”. Majoritatea lor se petrec fără să ai habar de asta. Poate fi ultima dată când citești un articol pe blogul ăsta și nu e ca și cum ar conta, dar… când e ultima dată când faci un lucru iubit, alături de cineva iubit, într-o situație veche de când lumea ta?

Nu contează prima zi a noului an. Contează ziua în care ai fost cu cineva drag sufletului tău, în locul și timpul care te-au făcut să simți că are loc un moment valoros. Pentru că nu ai cum să știi dacă vei mai putea fi acolo, cu acel cineva, simțind exact același lucru, vreodată.

The thing is, you won’t even know it’s the last time

until there are no more times, and even then,

it will take you a while to realise.

 

So while you are living in these times,

remember there are only so many of them and

when they are gone,

you will yearn for just one more day of them

 

For one last time.

 

Viciul în profunzime

Azi am asistat la o discuție legată de vicii sau, mai exact, de capacitatea sau incapacitatea unui om da a renunța la viciul său. Recunosc că am crescut într-un mediu care a favorizat consumul de alcool – nimic nou, în fiecare zi se nasc copii care urmează să petreacă ani buni pe lângă părinți, unchi, bunici, vecini, prieteni de familie ș.a.m.d care au „probleme” cu alcoolul. Dacă un copil care crește într-o familie de alcoolici va deveni, la rândul lui, alcoolic, e altă poveste, una care se înnoadă și deznoadă pe o grămadă de părți. Continuă lectura

Într-un final, nu ne amintim decât de lucrurile care ne-au marcat. Nu luptăm decât pentru ceea ce ne dorim cu adevărat și poate nici atunci nu luptăm îndeajuns cât să câștigăm.

Renunțarea poate însemna multe. Fiecare zi trăită reprezintă alegerea inconștientă de a continua. Dar la finalul oricărei perioade, indiferent ce implică ea, cei care au renunțat încetează să mai existe pentru umanitate.

Zic să nu renunțăm niciodată conștient la noi înșine.
wallhaven-200437

Alegeri, opinii și dreptul la libera exprimare

Dreptul la libera exprimare e o noțiune fictivă. Opiniile și alegerile sunt criticate, iar criticii sunt și mai criticați. Nu, nu mă refer la Mihaela Rădulescu. Se scrie deja prea mult despre acest personaj și nu vreau să fiu printre cei care își dau cu părerea public despre comportamentul ei dintr-un motiv simplu: știu că asta își dorește (și ar fi bine pentru spiritul fiecărui om să realizeze asta).

Mă refer la alegerile unui om obișnuit și la reacțiile celor din jurul lui.

Poate ar fi cazul să sciu câteva frânturi din viziunea mea asupra lumii. Continuă lectura

„Dragi” profesori, nu vă iubiți meseria

Update: Articolul acesta a generat foarte multe reacții, atât din partea profesorilor, cât și din partea elevilor și a părinților. Unele dintre cele ale cadrelor didactice pot fi citite aici, pe forumul educational SEI. Apreciez faptul că lucrurile pe care le-am scris au ajuns la multe persoane și mă bucur că există oameni care lucrează în sistem și mă susțin. Totuși, nu am putut să nu observ limbajul folosit de către cei pe care i-am „supărat” cu opiniile mele, cei care continuă să considere că sunt superiori doar pentru că au catalogul și că elevii trebuie să le mulțumească pentru că există, indiferent de calitatea pe care o au ca dascăli.

Aș vrea să cred că toți profesorii își iubesc meseria. Că se trezesc dimineața gândindu-se cu bucurie la noua zi în care își continuă sarcina, în care își urmează pasiunile: domeniul pe care l-au studiat ani de zile și împărtășirea cunoștințelor cu cei mai tineri. Aș vrea, dar nu pot – mi s-a dovedit mult prea des contrariul.

„Dragi” profesori, nu vă iubiți meseria. Nu o iubiți, pentru că dacă ați iubi-o, ați avea o sclipire în ochi atunci când ne vorbiți – se numește pasiune și nu apare decât cu ocazia a două tipuri de senzații: Continuă lectura

Simularea – bună sau…?

În clasa a noua nu aveam nici un stres. Abia scăpasem de evaluarea națională, primul examen care a provocat neliniște, teamă, emoții. Îmi amintesc mulțumirea pe care am simțit-o după proba la română și anxietatea care m-a cuprins în timpul celei la matematică. Că greșisem aia și aia și aia, dar pe barem tot nu voiam să mă uit. Întotdeauna am urât baremele și rezolvările verificate în clasă, imediat după ce am dat un test.  Continuă lectura

Nu-s rezoluții, sunt noutăți

Am citit de curând un articol, pe blogul Anei, în care spunea că nu își setează obiective pentru anul 2015. Ei bine, tocmai din cauza asta cred că va realiza foarte multe din lucrurile pe care și le dorește – pentru că a fost sinceră cu ea și acum e liberă să atingă obiectivele fără să fie presată de ele și fără să și le limiteze în vreun mod.

Același lucru l-am făcut și eu, cu excepția unor lucruri care trebuie să se întâmple oricum, indiferent că se întoarce pământul cu susu-n jos ( bac-ul și admiterea luate cu bine). Nu mi-am mai propus să fiu altă persoană. Continuă lectura