Gânditul e „scris în minte”

Diana (22:13):largek

mă duc să îmi fac un dușuleț…

apoi îmi iau șosetuțe în picioare

și mă bag în pat,
cu un cappuccino.

 ✓ seen 22:14

Se pare că, pe lângă adverbe, îmi plac și diminutivele. Îmi place vorba dulce și jucăușă. Uneori, nu mereu. Când am trimis mesajul ăsta pe Facebook, simțeam nevoie de relaxare, de răsfăț. Îmi lipsea doar o carte bună, nu am una acum. Sau…nu mă atrag titlurile pe care le am. Eu știu?

Mă gândeam că baia mă purifică, la propiu și la figurat. Gândurile negre sunt spălate de apă când și când și de-aia îmi plac dușurile – apă cu presiune și putere.  Mă gândeam și la frigul care îmi face oasele să doară, uneori. Când rămân cu picioarele goale pe gresie și, nu știu de ce, tot amân să îmi pun șosete. Am zis că îmi voi lua niște papuci mari și călduroși, să potolească frigul din mine. La statul sub pătură, cu o cană de capuccino și citind câte una, câte alta, pe net.

Azi am fost urmărită de o vorbă a Petronelei Rotar dintr-o emisiune : „Am o mânuță în cap care <<scrie>> în mod continuu”. Inițial, nu am înțeles ce însemna mânuța. Îmi imaginam texte planificate în minte, care apoi urmează să fie aranjate într-un document Word. Apoi, mi s-a întâmplat să mă trezesc că, în timp ce mâinile mele se ocupau cu spălatul vaselor, mintea mea zbura. Idei după idei, gânduri care săreau de la unul la altul. Unele se legau, altele nu. Unele chestii le puteam dezvolta, altele parcă se izbeau de o barieră care spunea „până aici!”. S-a reptat când am trecut la covoare, la masă, la tot ce îmi ocupă timpul. Nu e ceva nou, ceva ce nu am mai pățit, dar e ceva despre care mă tot întrebam dacă face parte din nebunia mea și doar a mea, sau mai e și la alții? Mi s-a spus că gândesc prea mult și vorbesc prea mult, așa că am început să gândesc și mai mult. Gânditul e scris în minte.

Petronela a lansat o carte. Una pe care eu încă nu am citit-o, că deja am devenit profesionistă în ale amânărilor. „O să mă știi de undeva” știu că o să îmi placă ; atunci când o să o am în mână nu o să mai las. Știu pentru că îi citesc blogul de nervi și atâta suflet cât pune ea în cuvinte nu am mai simțit în scrisul altora. Noi încă studiem porcării în școli, în timp ce scriitorii contemporani ne oferă aur de vorbe legate, și nu doar în cărți. Dar asta e altă poveste, despre care am zis și scris și o voi mai face.

Seara mea a fost frumoasă. Dușuleț, șosetuțe, cappuccino și un plus de scris la taste și în minte.

 

Continuă lectura „Gânditul e „scris în minte””

Reclame

Pot să nu scriu filosofii azi?

Pot să îmi opresc mintea din gânditul ăla analitic și întortocheat?

Să nu îmi mai pese de ce mă deranjează, ce mă irită, ce urmează?

Să ascult I like Chopin, fără să-mi placă Chopin?

Pot.

Femeile nu vor banii tăi!

Dacă femeile ar vrea doar bani, atunci mama ta probabil nu s-ar fi căsătorit cu tatăl tău. Probabil că sora ta nu ar sta cu băiatul ăla de treabă și la început de drum. Și probabil că prietenii tăi ar fi și ei, singuri. Că doar dacă tu te gândești că femeia vrea bani și tu nu ai, atunci nimeni din preajma ta nu are. Sau aproape nimeni.

Ce înseamnă bani, băiatule? Să ai părinți cu salarii mari, care să îți fi cumpărat deja o mașină cu potențial și haine cu multe etichete? Făcut de cinste la fiecare ieșeală și promisiuni de ”Dragă, te duc oriunde!”? Îmi pare rău. Îmi pare rău că gândești așa. Îmi pare rău că lipsa banilor te-a făcut să crezi că femeile sunt bucăți de carne superficiale care recționează la valoare materială. Continuă lectura „Femeile nu vor banii tăi!”

Nevoie de oameni și cuvinte

36972b054c08dee06ee0514ffb767565

Știți persoanele acelea care pun cu mândrie pe Facebook statusuri de genul ,,Am învățat să plâng cu zâmbetul pe buze și să râd cu lacrimi în ochi”? Ca și cum întreaga durere a lumii e în spatele lor și trebuie să împartă reușita controlului de sine cu lista de prieteni?

Încrederea e liniștită, nesiguranța e zgmotoasă. Nu mă poți convinge printr-un status că ești om calumea. Ei bine Continuă lectura „Nevoie de oameni și cuvinte”

Lista cu fericiri

c0c44d6ccbdd40f13c1b38f697e65bc3

Azi m-a inspirat postarea de pe blogul Ralucăi sau, mai exact, concursul ei care nu cere share-uri și abonări, ci doar sinceritate și micul efort de a înșira pe 10 rânduri lucrurile care ne fac fericiți. I-am spus ce mă face fericită, dar nu am cuprins tot și nici aici nu o voi face. Lucrurile care ne fac fericiți nu sunt limitate, așa că orice listă ar fi interminabilă.

Am citit cărți și am văzut filme, am ascultat oameni și citit gânduri, și toate mi-au spus că fericirea e subiectivă, însă niciun om nu va fi fericit fără emoția lucrurilor nemateriale. Fericirea e, în sine, o emoție.

Îmi dau emoții momentele. Momentele de liniște. De seară și calm, relaxare. Un film la care mă uit cu el după ce mi-am găsit loc pe lângă umărul lui. Mă mai foiesc puțin și apoi prind stare, nu vreau nici ca filmul să se termine, nici ca dimineața să vină.

Și senzațiile. De încredere, de curaj, de protecție, de siguranță, de împlinire. E ceva în firea mea care mă face, poate, să analizez și să simt prea mult. E bine, cel mai des. Simt totul, absolut totul, mult mai intens decât la nivel obișnuit. Când sunt fericită încep să cred în Rai.

Și gândurile. La viitor, pentru că m-am învățat să visez și să îmi doresc. Să îmi fac liste în cap și să-mi împrăștii prin minte planuri și idei.

La el. Cu el am momente, senzații și gânduri conștiente și inconștiente. Gânduri pe care le chem și gândur care doar îmi vin. Se furișeaza în mintea mea și stau cu mine seara până adorm.El e fericirea mea de durată.

Restul e fericirea mea de moment. Fericirea din bomboane cu coniac, kiwi și pisici care torc, din muzică și din părul care stă bine. Din zilele în care nu mă mai satur de mine și din nopțile inspirate.

Fericirea din regăsire și din o discuție cu mama. Cu bunica. Cu cineva de care nu mai știam nimic de mult timp.

Fericire pentru fericirea altcuiva. De curand, cineva mi-a spus

Voi, cei care trăiți viața mai mult pe internet decât în realitate, ați uitat sentimentul de bucurie pentru bucuria altcuiva. Primiți atât de multă informație încât nu mai știți să faceți diferența între ceea ce trebuie să vă atingă, și ce nu. Eu, ca persoană, mă bucur pentru tine, dacă aflu că ceva ce îți doreai s-a întâmplat. Că ai reușit. Mă bucur, inima mea crește, de fericirea ta.

Mi-am dat seama că nu mă bucur pentru prea mult persoane. Că rămân deseori pasivă și la suferință, și la bucurie, dacă nu e vorba de cineva apropiat. Și asta m-a întristat. M-a făcut să vreau să fiu fericită pentru alții, puțin, când pot, dar să nu uit. Dacă oamenii și-ar împărtăși puțin din sentimente și trăiri ar fi cu toții mai fericiți. Un cerc de senzații pasate de la unii la alții.

 

 

Toți am putea scrie romane din trecut

Ne plac poveștile foarte tare, pentru că indiferent de conținut dar, mai ales, indiferent de final, știm că există un ”poate nu a fost așa” la mijloc. Poate că a fost mai frumos, mai dulce, mai uman. O poveste nu îți dă garanția adevărului.

Și atunci când ne spunem povestea, avem grijă să nu sărim peste detalii, să nu uităm virgulele și, mai ales, să nu punem punct. Când ne gândim la trecut, ne gândim până când devine tot una cu prezentul. Dar trecutul e povestea noastră, care se transformă mai degrabă în roman pe capitole, că doar nu spui totul într-o zi.Ei bine, în filmul ”Her”, la un moment dat apare replica ”Trecutul e o poveste pe care ne-o spunem nouă”. E povestea pe care fiecare om știe să o spună, inspirat de amintiri trecute prin fantastic și îmbogățite cu regret, nostalgie, dor. Mai ales cu dor.

trecutul-e-o-poveste

Te hrănești cu amintiri treptate, când din conversații răsar momente, dintr-un parfum simțit pe stradă ajungi să trăiești senzații de demult, demult.

Ne mai spunem din poveste și când subconștientul vrea să ne facă rău și scoate din cutie zile care nu pot fi repetate și persoane care făceau parte din sufletul nostru.

Tot ce trăim rămâne viu și moare odată cu noi. Noi nu murim odată cu noi, ci odată cu alții. Dar așa ai ajunge undeva departe, unde mintea nu mai poate pătrunde, așa că povestea ta e doar a ta și îți mai spui câte un pic din ea în fiecare seară. Fie ca să retrăiești frumosul, fie ca să plângi puțin.

Povestea nu e niciodată doar tristă sau doar veselă. E proporționată și exagerată. Mult mai profundă decât proiectarea ei în realitate. Ar fi amuzant dacă în timpul picnicului cu ai tăi de acum 10 ani ai fi început să plângi de emoție. Dar când îți spui povestea, poți să plângi și să zâmbești.

O poveste bună îți trezește toate simțurile. Mă întreb cum ar fi dacă poveștile noastre nu ar rămâne doar pentru noi, ci ar ieși pe foi de hârtie și ar trece din mână în mână. Nu ar putea fi atâția scriitori de succes…

Ochii tăi de pisică

Dacă mama mea a insistat cu niște lucruri pe care eu trebuia neapărat să le țin minte, alea au fost să îmi fac o carieră, să nu mă mărit cu un bețiv și să fiu mereu feminină.

Se înțelege de la sine că sfaturile astea mereu, dar absolut mereu, le-am considerat potrivite. Și nu sunt din categoria învățăturilor peste care copiii trec. Nu, astea sunt în mine și, de-a lungul timpului, le-am divizat în mai multe, așa că din 3 s-au făcut 30 sau, poate chiar sunt rezumabile toate la ”iubește-te pe tine, Diana”.

Să mă axez pe feminitate, că e mai jucăușă, și nu vreau seriozitate azi. Acum câțiva anișori mi-am dat seama că nu m-aș putea îmbrăca într-un tricou polo și blugi 3/4 sau adidași, sau teneși în exces. Nu știu cum s-a întâmplat, dar gustul meu în materie de vestimentație s-a îndreptat spre rochii, fuste, ștrampi, trench-uri, pantofi. Am crescut la țară, unde puține tanti erau îmbrăcate mai cu stil, și eu am vrut să fac parte din ele. Chiar dacă făceam greșeli dramatice și asortam o eșarfă cu o bluză sport, odată la un timp. Chiar dacă aveam și haine kitschoase, și haine cu sclipici, paiete. P.S: Eram în clasa a 8-a, așa că nu fiți prea dure !

Și apoi am descoperit că mă pricep să îmi fac unghiile. Am strâns o colecție de oje și în clasa a 9-a pasiunea mea era să încec modele odată la două zile. A urmat machiajul…și aici m-am oprit la ceva ce mi-a plăcut din tot sufletul și căruia i-am rămas fidelă, fie cu eyeliner, fie cu tuș:

0ff07d046a28a2cf75011c2415a4366e

 

Cat Eyes. Am pus toată feminitatea unei fețe în sprâncene și pleoape. Mi se pare că dacă știi să tragi liniile și să mânuiești penseta, ochii tăi capătă divinitate.

Nu, nu o să vedeți pe aici reclamă la nu-știu-ce produse cosmetice. Scriu din amintiri, nu pentru alții. Scriu pentru că femeia mi se pare frumoasă naturală, dar un strop de creativitate nu îi strică niciodată. Sau poate-i doar un clișeu, dar atunci e cel mai grozav pe care-l știu. Nu îmi place machiajul în exces. Fondul de ten nu mi-a atins decât de vreo două ori fața și trusa mea nu conține nu-știu-câte magii de luminat, conturat, estompat, etc. Sunt simplă.

Femeile care se machiază ar trebui să știe că accentul se pune acolo unde privirea îți cade, așa încât să acapareze, să distragă.

large

 

 

Omul frumos

Nu mai știu vârsta la care mi-am dat seama că muzica trebuie să facă parte din viața mea. Din spate, desigur. Nu aș putea fi cântăreață, am genul de voce care își primește câte un ”taci din gură!” când încearcă să se facă simțită. Dar muzica îmi place și cred că am ascultat câte un gen pentru fiecare perioadă prin care am trecut.

Am ascultat house, dance, balade rock, hard rock, dubstep, rap. Și alte subgenuri.

Cert e că ascult melodii cu săptămânile pentru că mă fac să mă simt bine. Sau pentru că îmi dau putere prin versuri. Pentru că mă energizează sau pentru că se completează cu ce sunt eu în momente. Nu am o melodie preferată, nu am un gen, nu am un cântăreț. Trebuie doar să îmi ajungă o melodie la spirit și mă dedic ei.

De trei zile ascult asta:

Pentru că versurile sunt geniale. Pentru că omul trebuie să știe că nimeni nu are dreptul să îl pună la pământ. Continuă lectura „Omul frumos”

Inspirație de cuplu

Unii oameni pot spune că sunt fericiți dacă găsesc o persoană cu care să își facă o casă. Și la propriu, și la figurat. Se cunosc, stau 1-2-3 ani împreună, se căsătoresc, familie, copil, mașină. Joburile lor sunt diferite. Tipa e profesoară, el e medic stomatolog. Nu știu de unde exemplul ăsta. Ideea e că până acum ceva timp mi se părea suficient. Credeam că asta vreau și eu. Ca eu cine știe în ce profesie să mă bag, și el să fie web designer și totul va fi ok. Să fim diferiți. Continuă lectura „Inspirație de cuplu”

Cioburi de stele ?

Ok, să fac o confesiune. Eu nu citesc SF-uri. Cred că sunt cam fraieră pentru asta. SF-urile sunt imaginație în stare pură și nu știu cum, dar eu, de la Harry Potter și Mecanica Inimii (un fel de ) nu am mai citit literatură fantastică.

Azi am descoperit asta :

cioburidestele Continuă lectura „Cioburi de stele ?”