Mocirlă vs. paradis

Oricât de clișeic ar suna, o să încep așa: vine o vreme când simți că nu mai rezonezi cu lucrurile care cândva ți se păreau firești, care făceau, oarecum, parte din tine sau chiar mai mult, care te completau și te făceau să te simți în siguranță. Bine. Împlinit. Aș fi tentată să spun că se numește schimbare, dar adevărul (pe de-o parte trist, pe de alta eliberator) e că se numește evoluție. E ceea ce simți atunci când ai depășit un nivel, două, zece, iar lucrurile la care obișnuiai să te raportezi au rămas blocate la un nivel inferior.

În primă fază, încerci să vezi dacă poți salva situația cumva. Dacă e vorba de o persoană pe care o prețuiești în virtutea amintirilor, a unui trecut care încă se comportă ca un liant, vei încerca să o ajuți să-și depășească blocajul. Te vei comporta ca un prieten săritor care încearcă să-și scoată camaradul din mocirla în care s-a împotmolit, pentru că încă te gândești la drumul pe care l-ați avea de parcurs împreună. Nu te oprești la o încercare, chiar dacă eșuezi. Încerci iar și iar. Și iar. Poate metodele tale nu sunt bune, poate e cazul să te schimbi tu puțin, așa că treci pe malul celălalt, încerci să vezi dacă din altă poziție ai mai multe șanse. Nimic. Mai tragi o dată, de două ori, până când, într-un final, îți dai seama că nu toți vor să iasă din mocirlă, sau că… mocirla nu e atât de rea pentru toți. De ce să vrei să schimbi perspectiva cuiva asupra mocirlei, atâta timp cât statul în ea îl face să se simtă bine? La urma urmei, până și aici viziunea poate fi subiectivă: o mocirlă fără margini poate fi un paradis personal.

Reclame

Angoasă de București

Am intrat într-un peisaj sumbru. De fapt sunt în afara lui, doar îl privesc și mă las cuprinsă de o stare tipică. E unul din momentele în care cauzalitatea evenimentelor ne face să punem pauză activităților de zi cu zi și să ne uitam in jurul nostru.

Mă uit în jur, din interiorul unei cofetării în care am poposit degeaba. Aștept altceva și plouă, așa că mi-am luat o prăjitură și, cum spuneam, mă uit în jur.

Tramvaiul 41 tocmai a oprit lângă piața Crângași. Din el coboară oameni, ca în fiecare zi la ora 1 – zeci, zeci, zeci. Aleargă pe trecerea de pietoni, nu le pasă, vor doar să ajungă cât mai repede „undeva”.

Plouă. Nu torențial, e o ploaie prin care nu poți merge fără umbrelă. Sau poți sta, așa cum o face băiatul din fața farmaciei, care e rezemat pe colț, ținând în brațe buchete cu flori de liliac.

Flori de liliac.

Era și ieri în același loc, am trecut pe lângă el. Au trecut și alții, nimeni nu cumpără liliac. „Vin morții după mine dacă iau liliacul tău. E din cimitir!”.

Liliacul rămâne în brațe și oamenii trec. Băiatul ăla se uită din când în când înăuntrul cofetăriei. La noi, ăștia care stăm aici și ne luam mâncare și cafea, și nu trebuie sa le plătim cu flori de liliac…

Mai e și un nene care stă pe jos, se ferește de ploaie sub o streașină. Măcar el stă cu spatele la cofetărie. Pare că face asta dintotdeauna. Oamenii îl știu, îi mai dau câte un zâmbet din colțul gurii, câte 1 leu, câte o felie de pizza de la patiseria de vizavi.

Cum o fi și asta? Să te călești de la stat în frig și ploaie pe cartoane, pe beton, în fața unei lumi care rămâne oricum rece, chit că îți mai întinde câte o mână, și să le mai zâmbești încă 🙂

Et si tu n’existais pas… Se aude la radio. O atmosferă ce se vrea a fi prea romantică pentru tot ce trăim de fapt.

Prea romantică pentru tanti care merge cu două bastoane, cu o viteză de zece ori mai mică decât a celorlalți trecători. O ocolesc cu grijă toți. O bătrânețe scoasă afară, probabil din nevoie, că de drag nu mai ieși când picioarele-ti devin de carat, în loc de cărătoare. Cu toții vom ajunge bătrâni. Da, dar nu așa. De unde știm că nu așa? Nu știm.

Coadă la patiserie, coadă la cofetărie, coadă la Mega Image. Cumpărăm mult și din toate dar nu ne uităm la florile alea de liliac, vândute la negru de un personaj închis la culoare, pe o zi ploioasă, lângă metrou, lângă piață, lângă Mega însăși.

Un cort USR-PLUS zace în fața mea.

Fără hoție ajungem departe.

Nu se fură doar banii. Se fură șanse. Unii au șansele furate de când se nasc. Pentru unii singura șansă care mai rămâne e să stea cu flori în brațe, in bătaia vântului de trecători.

Am împărțit o singură dată pliante, 2 zile consecutive. Aveam 13 ani și am făcut 50 de lei în 16 ore pentru oameni care m-au refuzat, au aruncat, au înjurat. Oare cum e să stai zi de zi pe stradă?

Sper să ajungem departe fără hoție.

Dar ce facem cu pasivitatea?