Mocirlă vs. paradis

Oricât de clișeic ar suna, o să încep așa: vine o vreme când simți că nu mai rezonezi cu lucrurile care cândva ți se păreau firești, care făceau, oarecum, parte din tine sau chiar mai mult, care te completau și te făceau să te simți în siguranță. Bine. Împlinit. Aș fi tentată să spun că se numește schimbare, dar adevărul (pe de-o parte trist, pe de alta eliberator) e că se numește evoluție. E ceea ce simți atunci când ai depășit un nivel, două, zece, iar lucrurile la care obișnuiai să te raportezi au rămas blocate la un nivel inferior.

În primă fază, încerci să vezi dacă poți salva situația cumva. Dacă e vorba de o persoană pe care o prețuiești în virtutea amintirilor, a unui trecut care încă se comportă ca un liant, vei încerca să o ajuți să-și depășească blocajul. Te vei comporta ca un prieten săritor care încearcă să-și scoată camaradul din mocirla în care s-a împotmolit, pentru că încă te gândești la drumul pe care l-ați avea de parcurs împreună. Nu te oprești la o încercare, chiar dacă eșuezi. Încerci iar și iar. Și iar. Poate metodele tale nu sunt bune, poate e cazul să te schimbi tu puțin, așa că treci pe malul celălalt, încerci să vezi dacă din altă poziție ai mai multe șanse. Nimic. Mai tragi o dată, de două ori, până când, într-un final, îți dai seama că nu toți vor să iasă din mocirlă, sau că… mocirla nu e atât de rea pentru toți. De ce să vrei să schimbi perspectiva cuiva asupra mocirlei, atâta timp cât statul în ea îl face să se simtă bine? La urma urmei, până și aici viziunea poate fi subiectivă: o mocirlă fără margini poate fi un paradis personal.

Angoasă de București

Am intrat într-un peisaj sumbru. De fapt sunt în afara lui, doar îl privesc și mă las cuprinsă de o stare tipică. E unul din momentele în care cauzalitatea evenimentelor ne face să punem pauză activităților de zi cu zi și să ne uitam in jurul nostru.

Mă uit în jur, din interiorul unei cofetării în care am poposit degeaba. Aștept altceva și plouă, așa că mi-am luat o prăjitură și, cum spuneam, mă uit în jur.

Tramvaiul 41 tocmai a oprit lângă piața Crângași. Din el coboară oameni, ca în fiecare zi la ora 1 – zeci, zeci, zeci. Aleargă pe trecerea de pietoni, nu le pasă, vor doar să ajungă cât mai repede „undeva”.

Plouă. Nu torențial, e o ploaie prin care nu poți merge fără umbrelă. Sau poți sta, așa cum o face băiatul din fața farmaciei, care e rezemat pe colț, ținând în brațe buchete cu flori de liliac.

Flori de liliac.

Era și ieri în același loc, am trecut pe lângă el. Au trecut și alții, nimeni nu cumpără liliac. „Vin morții după mine dacă iau liliacul tău. E din cimitir!”.

Liliacul rămâne în brațe și oamenii trec. Băiatul ăla se uită din când în când înăuntrul cofetăriei. La noi, ăștia care stăm aici și ne luam mâncare și cafea, și nu trebuie sa le plătim cu flori de liliac…

Mai e și un nene care stă pe jos, se ferește de ploaie sub o streașină. Măcar el stă cu spatele la cofetărie. Pare că face asta dintotdeauna. Oamenii îl știu, îi mai dau câte un zâmbet din colțul gurii, câte 1 leu, câte o felie de pizza de la patiseria de vizavi.

Cum o fi și asta? Să te călești de la stat în frig și ploaie pe cartoane, pe beton, în fața unei lumi care rămâne oricum rece, chit că îți mai întinde câte o mână, și să le mai zâmbești încă 🙂

Et si tu n’existais pas… Se aude la radio. O atmosferă ce se vrea a fi prea romantică pentru tot ce trăim de fapt.

Prea romantică pentru tanti care merge cu două bastoane, cu o viteză de zece ori mai mică decât a celorlalți trecători. O ocolesc cu grijă toți. O bătrânețe scoasă afară, probabil din nevoie, că de drag nu mai ieși când picioarele-ti devin de carat, în loc de cărătoare. Cu toții vom ajunge bătrâni. Da, dar nu așa. De unde știm că nu așa? Nu știm.

Coadă la patiserie, coadă la cofetărie, coadă la Mega Image. Cumpărăm mult și din toate dar nu ne uităm la florile alea de liliac, vândute la negru de un personaj închis la culoare, pe o zi ploioasă, lângă metrou, lângă piață, lângă Mega însăși.

Un cort USR-PLUS zace în fața mea.

Fără hoție ajungem departe.

Nu se fură doar banii. Se fură șanse. Unii au șansele furate de când se nasc. Pentru unii singura șansă care mai rămâne e să stea cu flori în brațe, in bătaia vântului de trecători.

Am împărțit o singură dată pliante, 2 zile consecutive. Aveam 13 ani și am făcut 50 de lei în 16 ore pentru oameni care m-au refuzat, au aruncat, au înjurat. Oare cum e să stai zi de zi pe stradă?

Sper să ajungem departe fără hoție.

Dar ce facem cu pasivitatea?

Bloguri, vloguri și influenceri

Mă gândeam că, acum vreo 4-5 ani, ieșisem de la liceu și m-a întrebat o prietenă dacă am văzut vlogul nu știu cui. Vlog? Ce e ăla? Vrei să spui blog. Nu, nu, vlog. E un video în care vorbești chestii amuzante sau ceva gen și lumea începe să te urmărească. Aaaa….ok, nu știu, eu scriu pe blog.

Era perioada în care vlogul începuse să ia amploare în online-ul românesc, cu întârzierea specifică tuturor trendurilor de la noi. Acum, abia dacă mai reușesc să citesc un articol care să nu aibă la final un video. Sau care să nu fie doar ceva scris ca introducere la un video. La un video cu machiajuț, cu fashionuț, cu sfaturi despre cum să îți trăiești viața ca mine că așa e mai bine. Nu sunt uimită – doar înțeleg prea bine cum se scoate profitul din așa ceva.  Continuă lectura „Bloguri, vloguri și influenceri”

Azi trebuia să fie ziua lui

Trebuia. Dar nu e, pentru că el nu mai e.

Atunci când a murit, lumea s-a împărțit în două: cei care l-au plâns și cei care au spus că a fost mai bine așa. Pentru el, pentru ceilalți. Doar ei știu pentru cine, că eu nu. Cert e că pentru nimeni dintre cei care l-au cunoscut cu adevărat nu a fost mai bine. Lumea s-a împărțit în oamenii cu suflet și oamenii fără suflet, între cei buni și cei răi, între cei apropiați și cei despre care nu am mai vrut să aud vreodată.  Continuă lectura „Azi trebuia să fie ziua lui”

O altă postare dintr-o mie, despre după iubire

Nu știu aproape nimic despre iubire, dar știu totul despre ce lasă în urmă. Pentru că am obiceiul de a deforma trecutul, de a răsturna zilele și a adapta bucuria momentelor după bunul meu chef. Poate că nu mai vreau să îmi amintesc lucrurile așa cum fost sau poate că nu mai pot.

Inevitabil e, totuși, să ștergi senzațiile, să le dai afară din colțul pe care l-au ocupat undeva, în tine. Oricât de mult ți-ai dori să Continuă lectura „O altă postare dintr-o mie, despre după iubire”

Gânduri despre „viața la țară”

Ceva scris ieri după-masă și publicat acum 🙂

60429077

Sunt în autobuz, în drum spre București. Abia am plecat. E atât de puternic contrastul între lumea de aici, de la țară și lumea din metropolă. Trecând peste clișee – natura, liniște, poluare, comportamentul oamenilor – e un je ne sais quoi care îi dă farmec vieții rurale. Continuă lectura „Gânduri despre „viața la țară””

Și adulții colorează

Nu îmi imaginam că după atâta timp în care mi-am „ros” răbdarea cu tot felul de lucruri, o să mă mai pot juca de-a mica artistă, așa cum făceam acum câțiva ani.

Când eram mică îmi plăcea să desenez în creion și apoi să pictez. Cel mai bine mă pricepeam să fac sate/mici părți dintr-un sat, pe foi A3, pentru că în timp ce toți colegii mei desenau casele de aceeași dimenisune, eu învățasem să le proiectez în spațiu și să pară ceva mai realiste. Și bineînțeles că ei încă desenau o clădire prin metoda clasică – pătrat + triunghi drept acoperiș – iar eu adoram să pornesc de la cub și să realizez cumva și toate detaliile așa încât imaginea generală să se apropie de una adevărată. Continuă lectura „Și adulții colorează”

Hater azi? Mai bine nu

Cei care au făcut o comparație între cum arăta feed-ul de la Facebook anul trecut și anul de dinainte, pe 14 februarie și cum arată anul ăsta, probabil și-au dat seama că acum înghite o cantitate de miștocăreală mult mai mare decât în trecut. Miștocărelii i se adaugă frustrare, invidie, dezamăgire, singurătate – toate ascunse sub masca omului sătul de buchete de flori și cuvinte dulci, care are glas să strige „Vă veți despărțiiii!” cuplurilor fericite.

Mulți se plâng că pe 14 februarie oamenii se transformă fie în Continuă lectura „Hater azi? Mai bine nu”

Dezvoltarea personală sau cum să manipulezi un public naiv

Ard de nerăbdare de ceva vreme să scriu articolul ăsta, dar nu mi-am găsit cuvintele potrivite până acum (să recunosc că n-am avut nici timp?!), așa că posibil să îngrămădesc multe cuvinte și să bat câmpii puțin (sorry)

Despre ce vorbim noi de fapt atunci când pronunțăm motivație? Despre ce vorbim când pronunțăm putere? Continuă lectura „Dezvoltarea personală sau cum să manipulezi un public naiv”

Vreau să fiu om

Că bine le mai zice !

diacritica

Cu ceva vreme în urmă mă cheamă directorul la el în birou. – Avem o reclamație împotriva ta, face. – Ă?! Ce-am făcut? – Ai bătut un copil. – Ă?! Cine, când, cum? – Ieri, cică. L-ai fi bătut pe Ionel și mamă-sa a făcut plângere la directorul cel mare. – A, ieri. Păi ia verifică în sistem, că ieri am trimis informare acasă despre niște năzbâtii ale copilului, care când l-au luat părinții la întrebări s-o fi apărat și el cum a putut, și anume deturnând atenția de la el. (Tehnică patentată de alții mai mari, după cum bine știm noi deja.) – Da, înțeleg, dar cel mai bine e să nu-i atingi deloc. Știi că în regulament zice că n-ai voie să-i atingi pe copii, în felul ăsta ești la adăpost.

Am încercat să nu-i ating.
Nu pot.
Așa că m-am întors la ce făceam înainte: îi iau…

Vezi articolul original 740 de cuvinte mai mult