Noi nu suntem noi, noi suntem ceea ce iubim

Cred că singurul caz în care proverbul „niciodată să nu spui niciodată” nu se aplică e atunci când vine vorba de moarte. Moartea înseamnă teamă. Teamă de necunoscut, teamă de durere, teamă de consecințe, teamă de inevitabil. Nu am vrea, oare, să știm ce se întâmplă după moarte cu acea parte nevăzută, dar simțită, care îl face pe om om, numită suflet?

Obișnuim să spunem că animalele sunt „un suflet”. Animalele au un suflet – un spirit și o capacitate de a percepe durerea și starea de bine. Unele au o capacitate mai mare, dar omul…omul e suflet. Suntem suflete și trăim temporar în materie ca să ne putem defini. Ne naștem cu anumite trăsături, într-adevăr, dar ceea ce devenim e o sumă de alegeri.

A trecut o săptămână și o zi de când am aflat că tatăl meu a murit. Nu îmi împart sentimentele pentru că simt că ar fugi undeva și nu s-ar mai întoarce la mine. Simt nevoia să scriu pentru că în timpul care a trecut de atunci am trăit mai multe stări decât am trăit în 19 ani de viață. Atunci când conștientizezi că părintele tău nu mai e, întreaga viață îți trece prin fața ochilor prin imagini, fragmente, frânturi de discuții, zâmbete, plânsete. Orice urmă de amintire pe care mintea ți-o îngropase adânc învie și trece la coadă, așteptându-și locul în sufletul tău. Poți să crezi că ești ateu, dar atunci când viața te pune față în față cu un trup rece de la care până ieri primeai căldură emoțională, începi să te întrebi unde s-a dus totul. Ai rămas cu un corp palid care nu mai mișcă, în care vezi și simți că nu mai e nimic viu și te uiți la tine. Tu, un om care plânge, care trăiește și emană durere prin toți porii. Tu, cu o conștiință vie care îți tot dă regrete și remușcări și amintiti. Multe, multe amintiri, din care cele mai recente revin cel mai des.

Cum poate cineva să îți spună că s-a terminat totul aici? Că dacă vei muri mâine, tot ceea ce simți se va termina din cauză că sistemul tău nervos și-a încetat activitatea? Cum ai putea să crezi că omul prin care ai devenit și tu om a dispărut, pur și simplu, că s-a dizolvat ca și cum nu ar fi existat niciodată? În „Viața cu Louie” e un episod destul de dureros, în care bunica lui Louie moare, iar mama lui îi spune că de fapt ea s-a dus într-un loc mai bun și că poate să îi scrie o scrisoare, pentru că ea o va citi oricum. Louie i-o scrie, dar încearcă să îi afle noua adresă, ca să i-o poată trimite iar noua adresă…nu există.

Moartea e o incertitudine. Unii aleg să creadă că e finalul totului care suntem. Alții aleg să creadă că e doar „marea trecere” dintre lumi. Ce știm de fapt concret? Nimic. Avem însă opțiuni. Avem descoperiri științifice, avem fizica cuantică și spiritualitatea, avem credințele religioase și sfinții, avem Mama Natură și ordinea naturală a lumii, avem de ales în ce credem. Putem să ne creem propria concepție, putem să ascultăm atât de multe încât să tragem linie și să hotărâm ce înseamnă moartea pentru noi.

Încă nu am hotărât ce înseamnă moartea pentru mine, dar știu că nu înseamnă final. Cândva am zis că nu ne pare rău că s-a încheiat viața fizică a unui om drag, ci ne pare rău de lipsa pe care o simțim și de suferința care ne roade.

Cel mai dureros lucru e să accepți că o parte din tine nu îți mai e. Noi nu suntem noi, noi suntem ceea ce iubim.

11665452_1674701202813596_4201868523766442097_n

Reclame

3 gânduri despre „Noi nu suntem noi, noi suntem ceea ce iubim

Comentează

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s