Despre Secretele succesului in era digitală (Dale Carnegie)

Care eră? A noastră.

A cui carte? A lui Dale Carnegie.

Bine, dar cum poate el, care a trăit până acum jumătate de secol, să ne spună nouă, contemporanii tehnologiei, cum să avem succes? Poate pentru că principiile relațiilor interumane rămân aceleași, indiferent de perioada în care trăim și de activitățile pe care le avem. Poate deoarece cartea asta reprezintă ideile lui Carnegie adaptate la prezent și nu e scrisă de el, dar cel mai uimitor lucru rămâne puterea unui om de a-i influența pe ceilalți oameni prin lucruri simple.

Încă o citesc, dar trebuia să scriu articolul ăsta azi. Nu mai puteam amâna, mă simt inspirată. Ce am învățat până acum, ce mi-a produs oarecum o…revelație și m-a făcut să îmi dau seama că oamenii sunt mult mai preocupați de ei înșiși decât de cei din jurul lor și de-asta pierd foarte mult/e?

Puterea de influență asupra celorlalți, care se învață așa cum se învață comunicarea. Nu e suficient să fii sociabil, e musai să fii interesat de oamenii din jurul tău, pentru că fără ei nu ai fi nici tu. Pentru că oamenii sunt legați unii de alții, sunt făcuți să se ajute și să se dezvolte împreună, dar ei sunt mult mai preocupați să se privească de sus și să se convingă, să se contrazică, să își pună unii în spatele celorlalți cereri și asumări. În realitate ai avea succes pe toate planurile dacă ai știi că deasupra intereselor tale, stau interesele celor din jurul tău, ale oamenilor de care ai nevoie .Da, și ai nevoie de ei și ei au nevoie de tine, dar pot avea nevoie de altcineva, dacă tu nu ești dispus să fii ceea ce vor ei. Nu e dur deloc, e natural. Interesele tale nu scad, nu se aruncă pe ultimul plan, ci doar vor fi satisfăcute după ce ale lor vor fi. Un brand manager de calitate va fi atent la nevoile publicului posibil interesat de un produs, dar sondajele online nu sunt suficiente. Nu poți să amesteci toți oamenii în 5 întrebări și să te gândești că o statistică îți va spune totul despre ceea ce își doresc. Nu, trebuie să afli, despre fiecare în parte, chiar dacă asta presupune timp mult, mai puține persoane și mai multă oboseală. Efectele se vor vedea. Oamenii seamănă între ei, totuși.

Nu am eu darul de a reține nume, dar știu că în carte vine vorba despre un tip cu o companie de asigurări, care are un fail adânc. Publicitatea pe care și-o făcuse nu oferea oamenilor decât un banner mare cu o față care ar trebui să inspire încredere. Dar omul e sătul de asta. Eu sunt sătulă de asta, de clișeul reclamei. Fiecare e în stare să scoată vorbele cele mai bune despre sine și să le facă citite și ascultate. Dar asta nu inspiră încredere și nu îți oferă cumpărători, oameni interesați, încrezători în tine. Dar omul care creează conexiune cu celălalt, va fi întotdeauna apreciat, crezut, respectat. Așa se întâmplă și în viața personală, și aici majoritatea oamenilor au/ avem probleme. Mereu punem interesul personal înaintea celuilalt, și traduc asta prin ego.

Prezentul nu n oferă degeaba  mijloace de comunicare. Dar noi, chiar dacă avem un blog cu o pagină, postăm doar ceea ce oferim. Ne facem reclamă și așternem ceea ce avem. Nu întrebăm ”Ce ai nevoie? Ce vrei să citești? Cine ești? Ce pot fi pentru tine?”, ci dăm informație. Asta fac și eu acum, dar îmi permit să te întreb…cine te influențează?

33cf51331bdb0e48b4e81dbff7580063

Mai multă încurajare, mai puțină critică.

Mai multe întrebări, mai puține discursuri.

Mai multe zâmbete, mai puține încruntări.

Mai mult interes, mai puțin egoism.

Mai mult Carnegie, de acum încolo.

Reclame

Viziune despre Breaking Bad

Oamenii, în general, se uită la filme pentru acțiune, pentru dramă, pentru amuzament, pentru poveste… pentru orice, dar nu pentru munca interioară, cea greu de realizat a actorului, nu a personajului.

Actorul e mereu pus să fie altcineva. Trebuie să învețe psihologia personajului ca să poată fi el, și ghici de ce? Pentru că oamenii au un simț tare ascuțit de a detecta falsitatea. Falsitatea o observi când te uiți la Iubiri secrete și la Ochii din umbră. Actorul genial îl vezi în House, în One Tree Hill, în Breaking Bad.

Breaking Bad a fost primul serial pe care l-am vazut extrem de repede. Zilnic, episod după episod, mereu în suspans. E un serial care presupune un subiect în fiecare episod, un subiect care trebuie transformat în acțiune și în dramă, cu câteva scene comice pe ici și colo, dar care mereu reușește să te facă să mai vrei. Poate s-a terminat prost, prea dramatic, prea sec pentru valoarea parcursului, nu știu. Finalul e cel care contează cel mai puțin, nu?

Revenind, spuneam că oamenii judecă personajul, nu îl analizează. În Walter am văzut mai mult decât un prof de chimie amărât că are cancer și care vrea, pe ultima sută de metri să facă bani. Personajul e de geniu. E genul omului care s-a săturat să asculte mereu de ceilalți, să fie mereu considerat liniștit, predispus la conpromis. El vrea să depășească condiția impusă și să devină  el – inteligentul, impunătorul, potențialul.

Nu prepară amfetaminăa albastră doar pentru bani, ci ca să își arate că poate fi cel mai bun. Știi că pasiunea iese la suprafață, cândva, în cel mai benefic mod posibil. Se încurcă cu traficanții din cartel nu pentru banii pe care îi câștigă, ci pentru respectul pe care îl câștigă.

Breaking Bad nu e o dramă sentimentală. În viața lui Walter nu e decât o femeie, care vine la pachet cu frustrări, nemulțumiri, ură, iubire. Un film se poate face și fără prezențe feminine încurcătoare de vieți. Totul aparține imprevizibilului.

Și da, personajul se schimbă mult, se dezumanizează mult. Dar la final, te întrebi…oare sufletele câtora dintre noi nu aparțin potențialului aruncat în fundul unei case, unei familii, unei vieți sociale?

enhanced-6041-1393023306-1

(Re)realizat

Tot vreau de câteva zile să scriu ceva. Rușine mie că vreau și nu reușesc. Ba uite, reușesc acum. 😀

Am învățat despre oameni că sunt frumoși, că fiecare e talentat – unii se descoperă, alții nu, că fiecare are ceva de împărțit, etc. Dar știi, nu prea sunt genul de persoană care să vadă doar frumosul și încă ascult uimită când aud pe câteva spunând că s-a obișnuit să acorde interes doar părților pozitive.

Nu pot și nu îmi pare rău, însă nu îmi place și nu sunt de acord cu reacțiile dezumanizate, de animale care vor hrană, pe care oamenii le au când întâlnesc oameni care îi deranjează. Trebuie tratat totul ca atare, acceptat, ignorat sau evitat. Pentru că schimbat rareori poate fi. Așa cu răutatea. Oamenii nu au nevoie de alți oameni care să le strige răutatea, prostia, ignoranța, pateticul, ci au nevoie de oameni care să îi ajute să se îndrepte sau să le dea măcar un impuls spre mai bine.

Dar nu, nouă ne place să jignim, ne place să irităm, să ațâțăm. Probabil stau în trăsăturile primitive toate reacțiile dure și probabil nu prea mulți oameni au capacitatea emoțională de a înțelege diferența dintre critica în mod constructiv și cea în mod distructiv.

Asta am (re) realizat azi. Că există o maaare diferență între ceea ce vrei să fii și ceea ce ești. Ceea ce vrei să pari și ceea ce ești. Ceea ce vrei sa arăți și ceea ce ai. De ce vrei să fii atât de mult ”ei” și atât de puțin ”tu”?

Am (re) realizat că, oricât de clișeic ar suna, educația de acasă lipsește tinerilor, pentru că prea mulți nu au habar de valori, și consideră că prezentul  e singurul timp de luat în seamă. De ce nu te gândești la ceea ce vei întâlni mâine, la oamenii care își vor aminti de tine și la lucrurile pe care nu vrei să le schimbi azi?

Nu vreau să suțin bunătatea universală că nu sunt adeptă. Vreau să susțin preocuparea de sine înainte preocupării de restul.

0e4faf96f96b779fab3544b481776f2b

Sens

Scrisul despre dragoste e ca scrisul despre moarte. Știi că există, dar nu știi ce e dincolo de ea. Nu știi unde unde se termină dragostea, dar știi că iubirea nu se termină decât odată cu moartea. Oamenii se iubesc prea puțin și se judecă prea mult.

Oamenii…sunt sătulă eu de cât am folosit termnul ăsta în ultimul timp. Dragoste…e ceea ce simți când nu știi ce simți. Simți că zbori fără direcție. Iubire e atunci când ai o direcție cu o busolă împărțită la doi.

Gata. Iubirea e mult mai mult decât o ceartă de doi bani dintr-o seară târzie. Peste cearta aia vei trece dacă nu mâine, atunci poimâine. Nu cred în destin, să fie împreună pe speranțe oamenii care nu știu să se țină de mână.

Iubirea e în tine doar dacă nu lași prețuirea să zboare pe geam când o bate vântul. Iubirea e dacă ai timp să îți fie dor, și când nu ai, îți faci. Iubirea e când țipi și regreți, când te uiți înapoi la timp și vezi un drum cu două suflete identice mergând spre viitor.

Sens?

tumblr_n10nb0TY4u1st5lhmo1_1280

Condiția umană

544028-1366x768

Eseu liber

Se spune că  „Oamenilor le e greu să fie fericiţi pentru că văd trecutul mai frumos decât a fost, prezentul mai rău decât este şi viitorul mai dificil decât va fi.”  – Marcel Pagnol. Practic, stă în firea umană să trăim din amintiri, deoarece credem că trecutul nu va putea fi niciodată egalat, să plângem pentru prezent, având concepția că nu stă în puterea noastră schimbarea lui și să ne fie teamă de viitor, de necunoscut. Totul pentru că nimeni nu ne-a spus că omul niciodată nu își va cunoaște potențialul și, nici măcar nu îl va cerceta, dacă el însuși nu își va dărui un vis. Continuă lectura „Condiția umană”

Sunt oameni

Afară sunt oameni, lângă tine sunt oameni. Știi, peste tot sunt oameni. Oameni care te salută pentru că te cunosc, pentru că poate, deși au trecut zilele și amintirile de când nu le-ai mai vorbit, ei încă te păstreză pe undeva, sau, poate…doar din politețe. Există politețe? Nu cred, cred că există rușine, și oamenii nu vor să simtă rușinea.

Sunt oameni pe care îi surprinzi pe stradă, auzi frânturi de conversații și îi simți lângă tine. Simți că ai primit aceleași vorbe. Îi vezi în situații și te vezi pe tine, demult, sau în viitor. Eu mă uit la cuplurile care par fericite, dându-și pe rând copilul în leagăn,  și îmi răsare un “cum va fi viața mea peste 10 ani, așa?“ în minte.

Sunt oameni care te învață să fii om. Să fii tare, să fii diferit, să fii mai ales tu. Și ei sunt oamenii pe care tu îi iubești, pentru că scot din tine un caracter. Sunt oameni care spun vorbe de duh… pe unii ai vrea să îi cunoști, pe alții știi că îi cunoști.. doar mintea luminată poate trezi un gând nou în tine. Sunt cei speciali – le vezi viața într-o privire tristă ,într-o mândrie din mers.. Pe cine cunoști tu, de fapt? Nu mai cred că trebuie să cunoști omul ca să înveți. Nici măcar să îi cunoști povestea. Trebuie doar să îl asculți.

Sunt oameni care nu pot spune nu atunci când tu deja ai spus da, pentru că ei sunt făcuți să construiască piedestaluri, nu să le ocupe. Oameni care au gândit într-atât încât să poată spune nu, pentru că mintea lor nu e una simplă, ci una care adăpostește opinii și forță.

Iubesc oamenii și totuși mă vreau departe de ei. Nu îmi plac cercurile, îmi plac oamenii pe bucăți. Nu pot vedea absolutul într-un om pentru că nu există, dar ceea ce spune e cheia care deschide un cufăr. Pot auzi succes sau eșec lamentabil, ceva ce nu am mai auzit sau ceva ce mi se spune zilnic. Nu contează ce faci, ce citești,unde ești și cine te-a crescut. Contează ce poți învăța pe alții.

Când nu scriu, mă gândesc

…sau citesc. O carte, blogul tău, cine știe?

În ultimul timp am citi mai mult bloguri decât cărți. Îmi place universul pe care ni-l construim aici, în care punem o părticică din noi prin cuvinte. M-am uitat la un episod din House M.D azi, în care o tipă, scriitoare, transpusese atât de mult din viața ei în cărți încât prefera să stea în fața mașinii de scris în locul oricărei alte activități. Bine, viața ei era legată de trecut, cărțile erau portița către el. Și totuși, existau atâția oameni care îi iubeau viața, aia pe care o citeau. De ce? Pentru că , așa cum am mai spus odată, niciodată nu scriem mai bine decât atunci când ne putem atinge cititorii într-o parte sensibilă. O poveste, o stare, melancolie, fericire. Iubim detaliile și totuși, simplitatea.

M-a lovit sensibilitatea se pare, în ultimul timp, și când se întâmplă asta, îmi place mai mult să gândesc decât să scriu. Mi se  pare că nu sunt rațională. Și totuși, de ce scriu acum? Ce ziceam, nu am mood-ul rațional la mine.

Cum aș descrie starea mea? E simplă. Când sunt nervoasă, când liniștită și zâmbitoare. Ca și cum aș putea înțelege toată existența și toate problemele ei.

c550c22d2628b10610db22ca46ef98e0

Ieși din rol

Dă-ți odată masca aia jos și fii tu însuți.

Nu mai menaja oamenii. Nu te mai scuza pentru greșeli pe care nu le faci. Nu mai închide ochii de fiecare dată când vor ei să fii un alt tu.

Încetează să vrei să fii bun pentru ei. Încetează să te mulezi pe personalități. Încetează să îți ascunzi nervii atunci când îi ai pentru ca apoi să-i lași să zboare pe căi greșite.

Renunță la tot ce te face să te simți fals. La tot ce îți cere mânuși, la tot ce te închide în loc să te elibereze. Renunță la comparații și la neajunsuri.

Nu mai încerca să pari vesel atunci când te doare, nu deveni trist atunci când pe alții îi deranjează fericirea ta.

Nu te mai rușina cu muzica pe care o asculți, cu hainele care îți plac, cu părerile pe care le ai, cu omul care ești.

Nu îți mai dori să fii iubit de ei, nu îi iubi. Ieși din rol, iubește-te singur.

artistic-man-woman

Ce ne marchează sufletul?

Play The Script – If you could see me now si gandeste-te…

La lucrul care a lăsat amprente pe tine și te-a făcut să fii puternic. La persoana pe care credeai că o vrei mereu lângă tine, dar care a ales să plece. La părintele care a fost mai om cu viciile decât cu tine, la eșecurile care te-au pus la pământ și te-au ridicat cu aceași putere de jos.

E impresionant cum învățăm să tratăm viața așteptând ca răul să se vindece cu bine, cum ne încurajăm singuri atunci când ceilalți nu mai au vorbe sau când poate nici nu au avut.

Cert e că fiecare om are o dramă. Un conflict pe care îl duce cu sine, o hibă care vine, din când în când, și încearcă să îl doboare. Și poate fi orice.

Unii se nasc săraci și învață să lupte ca să își schimbe destinul. Pe unii sărăcia îi crește, pe alții îi reduce.

Unii pierd tot și înțeleg că acum trebuie să o ia de la capăt. Alții acceptă nimicul.

Unii oameni sunt puternici, alții sunt slabi.

Nu poate fi cale de mijloc.

strong-people

O dragoste mare, mare de tot

-Ştii cum e la tine? Îmi spui că nu se gândeşte la tine, şi peste 10 minute vii bucuroasă că ţe-a sunat şi îţi e dor de el. De ce? Ar trebui să înţeleg dragostea asta? Cum de te face să treci de la tristeţe la fericire, de la plictiseală la viaţă doar prin câteva cuvinte?

-Nu ştiu. Nu e aşa cum pare. Nu e doar impuls… prin alea câteva cuvinte îmi aminteşte că stă lângă mine. Că se gândeşte, că poate îşi aminteşte Continuă lectura „O dragoste mare, mare de tot”