Mi-ar fi plăcut să mă nasc la munte

De fapt, m-am născut la poalele unor munți frumoși, nu așa faimoși de înălțime, dar suficient de munți încât să auzi țărani în sat că își duc oile la stână, tineri că se duc la un grătar pe defileu și de ce nu…să urce și mai sus. Să facă o baie în apa curata a râului, și nu chiar rece, în iulie. Am făcut și eu câteva, până când am descoperit păianjenii și dintr-o dată nu mi s-a mai părut toiul cea mai mare bucurie. Îmi plăcea să merg cu ai mei și să facem poze cu aparatul ăla vechi de fotografiat, pe film, să stăm pe pătură, să ne detașăm de tot ce era altceva.

De la un timp, mult timp, nu am mai mers, și am rămas blocați în rutină. Nu mă întrebați ce s-a rupt și cum, și , mai ales, dacă se va mai lega – probabil doar eu am crescut și au rămas amintirile dulci.

Știu că uneori ies pe terasă seara și atmosfera de familie mă face doar să simt liniște. Și îmi place de mor să stau acolo, gândindu-mă la viitor, la posibilități, la trecut, la cum o seară caldă de vară te poate face să te simți și să te cunoști mai bine ca orice alt timp. Astă seară eram acolo, la masă, și îmi aminteam de un nene, care tot vine vara în vizită la unchi-meo, la un pahar de ceva, o mâncare de ceva, și cum are el un har de a vorbi despre vaci și oi și munte și lemne așa încât te face să îl invidiezi că nu ai același respect pentru natură și ordinea bătrânească a lucrurilor așa cum are el. Mi-am amintit de el și m-am gândit la țăranii lui Marin Preda și m-am întrebat cum ar fi fost să mă fi născut cu un secol în urmă, să mă fi învățat mama cum să fac mâncare la tuci și să nu îmi fie frică de nimic. Să fi fost o țărancă frumoasă și pricepută în toate, cu obrajii roșii când îl vedea pe același el ca și azi.

Multe lucruri nu le-aș schimba în viața mea. Iar pe altele, parcă le-am ascoiat prea des un cum ar fi fost dacă?