Azi trebuia să fie ziua lui

Trebuia. Dar nu e, pentru că el nu mai e.

Atunci când a murit, lumea s-a împărțit în două: cei care l-au plâns și cei care au spus că a fost mai bine așa. Pentru el, pentru ceilalți. Doar ei știu pentru cine, că eu nu. Cert e că pentru nimeni dintre cei care l-au cunoscut cu adevărat nu a fost mai bine. Lumea s-a împărțit în oamenii cu suflet și oamenii fără suflet, între cei buni și cei răi, între cei apropiați și cei despre care nu am mai vrut să aud vreodată. 

Atunci când tatăl meu a murit, am realizat niște lucruri esențiale: că indiferent care au fost defectele și viciile lui, el-omul valora pentru mine mai mult decât toți cei fără cusur la un loc. Că toți oamenii au câte un viciu, dar asta nu îi face mai puțin oameni.  Că dacă standardele societății devin zero atunci când rămâi singur, atunci ar trebui să fie așa oricând.

Am fost furioasă, intrigată, rănită. M-am simțit în același timp vinovată, acuzată, criticată, neînțeleasă și opusul a tot ce am enumerat până acum. Am simțit că tot universul se reduce la mine și la durerea mea. Orice aș fi scris sau spus despre ce simțeam părea deja scris și spus până la refuz de către alții. Ce noutate poți să spui lumii despre o trăire universală? Și iată paradoxul: durerea e o trăire universală, însă cu toții credem că suferim în mod unic.

Au trecut mai bine de doi ani de atunci, iar lipsa lui se simte ca un gol – se accentuează cu fiecare zi care trece. Și tot la fel, încerc să-l umplu, zi după zi. Unii mi-au spus că până acum ar fi trebuit să-mi fi vindecat rănile, că nu o sa stau să-l jelesc o viață întreagă. Morții cu morții, viii cu viii. Să lăsăm trecutul în trecut, că e mai bine. Le-am spus că uitarea e bună, dar nu poți uita așa ceva. Cel mult, poți să arunci amintirile într-un colț al memoriei tale, să te amăgești că ai uitat, dar asta nu înseamnă că sentimentele nu te vor ajunge din urmă într-un moment de slăbiciune, ca să îți aducă aminte că unele lucruri nu se uită niciodată.

Uneori văd bărbați pe stradă îmbrăcați cu pantaloni albi, așa cum purta el, sau care cară o geantă mare în spate, părând că nici ei nu știu încotro merg.  Bărbați înalți, șateni, cu fața blândă și zâmbet derutat. Văd câte un tată care își învață copilul câte una, alta și zâmbesc.  Îmi amintesc de el de nenumărate ori. Mă gândesc la lucrurile care au fost, la cele care ar fi trebuit să fie și la cele care nu au mai apucat să fie, cu el. În golul ăla se pare că s-au dus și toate gândurile negative pe le-am avut vreodată despre el.

Un lucru e sigur. Nimic nu ne face să idealizăm mai mult un om iubit decât moartea lui. Și e în regulă, așa că… am pierdut cel mai bun om.

 

Reclame

Comentează

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s