Din ultimele luni

Acum o lună și trei zile m-am mutat în București. Îmi veni să-mi spun : „Mamă, ce repede mai trece timpul ăsta…”. Ce clișeu ! M-am mutat aici, în orașul ăsta mare, frumos pe alocuri și agitat în fiecare colț, într-o perioadă post-suferință. Știți voi cum e cu perioadele post-suferință – vrei din tot sufletul să te aduni și să îți aduci viața în parametri normali.

Unoeri poate fi doar o iluzie, poate dura doar o zi, două, trei, pentru ca apoi să te faci iar ghem în pat și să nu vrei să ieși în lume. Vrei să zaci pentru că nu te simți capabil să te miști în direcția corectă.

Alteori chiar nu e o iluzie și te trezești gândind altfel față de cum o făceai săptămâna, luna trecută. Rareori se întâmplă brusc căci, vai!, ce bine ar fi să ni se schimbe gândurile definitv la câte un nou răsărit. Se întâmplă un lucru: ieși din tine, te vezi din exterior și ți-e dor de cum erai în varianta fericită. Încerci, în primă fază, să devii iar „ca înainte” dar…te lovești de altă durere când realizezi că nu mai poți fi „ca înainte”.

Realitatea e că dacă ar fi trebuit să rămânem ca înainte, atunci nu ne-am fi despărțit de nimeni, nu ne-am fi simțit trădați de nimeni, nu ar fi murit nimeni , nu ar fi încetat bucuriile să fie bucurii și suferințele mici să pară dureri. Știu că în orice carte cu efecte motivaționale găsești o frază de genul ” Ce nu te omoară te face mai puternic ”. Și Nietzsche a afirmat-o. Și Kelly Clarkson a scos un hit cu titlul ăsta. E probabil cea mai simplă și  cunoscută frază care face apel la capacitatea emoțională a omului de a înfrunta suferința psihică.

What doesn’t kill you makes you stronger but first it fuckes you up mentally.

Și iată-mă în București, la final de septembrie, într-un context în care capitala a rămas singura constantă. Tot ce era în jurul meu – iubire, facultate, familie, viitor, stabilitate – au fost variabile. Chiar și orașul putea deveni o variabilă, că mă bătuse gândul de Ardeal.

Numele meu este Diana Persu, sunt din Vâlcea, am absolvit un liceu cu profil real, matematică-informatică și…am venit la Facultatea de Filosofie pentru că -nimeni nu poate ști de câte ori m-am pierdut înainte să ofer continuarea în fața profilor de la facultate. De ce am venit eu la facultatea asta? M-am întrebat asta constant în primele zile. Ce voi face eu cu asta? Ce să spun?

Nu era adevărat să spun că asta mi-am dorit.

Nu era adevărat să spun că nu îmi place filosofia.

Nu era corect să spun că era a doua mea opțiune, pentru că dacă în luna iulie m-ai fi întrebat ce vreau să fac mai departe, nu încăpea alt răspuns decât ”Publicitate la Comunicare și P.R, la SNSPA” și ASE ( a doua și îndepărtata opțiune).

Nu era matur să spun doar că am citit un articol de pe blogul profesorului Gheorghe Ștefanov și că m-am lăsat atrasă de cuvintele de acolo.

„S-a întâmplat să moară unul din părinții mei, așadar realitatea a început pentru mine cu ceva timp înainte să fi planificat asta și viața mea s-a rotit la 180 de grade, am picat examenul de admitere la SNSPA iar la ASE au cerut medii colosale, așa că, în toamnă am depus dosare pe unde am putut, printre care și la Filosofie, la buget” . Nu. Asta era o formulare arogantă și mult prea intimă pentru niște oameni care nu aveau habar nici cine sunt.

Numele meu este Diana Persu, sunt din Vâlcea, am absolvit un liceu cu profil real, matematică-informatică și…am venit la Facultatea de Filosofie, deși nu a fost chiar prima mea opțiune, dar a fost cea pe care am considerat-o potrivită în toamnă, deoarece nu am reușit să intru unde îmi propusesem inițial. Bineînțeles că am avut un profesor de nota 20 în liceu, bineînțeles că sunt pasionată de anumite teme filosofice și bineînțeles că vreau să îmi construiesc o carieră în domeniul Studiilor Europene. – așa am intrat eu în anul universitar, cu o descriere onestă și destul de vagă, totuși.

Nu am avut timp să mă stresez pe tema ”Cum ma voi adapta în noul mediu social ?”, ci am luat lucrurile așa cum au venit. După o lună, pot spune că îmi place (aproape) totul și că probabil Filosofia a fost cea mai bună alegere. Nu îmi plac adverbele de probabiltate, așa că sper ca peste ceva timp să pot fi mult mai fermă în afirmații. Acum nu pot 🙂

Noul început m-a găsit secătuită de povești de iubire și planuri de împărțit patul și viața.  Încă nu știu exact ce s-a întâmplat în creierul meu sau dacă s-a întâmplat în creier sau în suflet dar mi-am spus stop unor lucruri pe care obișnuiam să le cunosc. Să le iubesc. Când am dezbrăcat iubirea de obsesie, obișnuință și frică, au rămas atașamentul și părerea de rău.

Cu atașament și părere de rău nu se construiește viitorul. Cel mult se prelungește o iluzie. O lecție pe care am învățat-o poate prea târziu e că degeaba iubești din tot sufletul, dacă îți e frică să nu pierzi. Automat pui și iubirii și sufletului lanțuri, iar dacă sufletul tău nu e liber, iubirea ta slăbește pe zi ce trece. Într-un final, ajungi să nu mai iubești din tot sufletul, iar atunci când ai lângă tine o persoană pe care nu o iubești din tot sufletul, trebuie să o lași să plece.

ne e teama sa nu fim raniti

Reclame

4 gânduri despre „Din ultimele luni

Comentează

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s