Despre moarte și Păpușile Cristinei Nemerovschi

Astăzi am terminat de citit încă o carte a Cristinei Nemerovschi: Păpușile.

Cartea asta nu e despre două fete îndrăgostite, așa cum s-ar grăbi cei cu orizonturile strâmt închise să afirme. Cartea asta e despre două suflete îndrăgostite, oricât de clișeic ar suna. Nu am observat pe parcursul ei acea „mare diferență” dintre relațiile heterosexuale și relațiile homosexuale. Tot ce am observat au fost manifestările unei iubiri: complicată, tinerească, nebunească, nepăsătoare, profundă, neînțeleasă, dar iubire. De fapt manifestările unei iubiri care întâlnește moartea – o parte din ea se pierde, arde, dispare și lasă în urmă un car de amintiri greu de controlat, greu de pus în echilibru cu viața din urmă.

Trebuie să recunosc că, la început, am avut impresia că întreaga carte va fi plină de confesiuni ale Dorei, legate de cât de mult o iubea pe Luna, de cât de perfecte erau părul, mâinile, corpul, creierul Lunei. Am simțit o idolatrizare exagerată, până când mi-am dat seama că e tocmai unul din detaliile care oferă autenticitate poveștii. Când cineva iubit moare, gândurile tale se compun și descompun prin calitățile acelei persoane. Nu mai există rău pentru că moartea are putere de a anihila răul. Amintiri dureroase, certuri, jigniri, dezamăgiri – toate dispar ca și cum nu ar fi fost atunci când simți că chiar nu vor mai fi niciodată. Ne legăm extraordinar de mult de tot ce înseamnă fizic – ne amintim de corpul unei persoane ca și cum ar fi avut vreo legătură cu sufletul ei. Ne îndrăgostim de corpuri ca și cum le-am putea căuta după moarte – uite-le, zac în cimitir, împrăstiate pe fundul mărilor și oceanelor, purtate de vânt, ținute în urne de ceramică decorate. Au vreo importanță?

Nu au. Sunt seci și goale și, dacă nu ard, ajung să se descompună după legile chimiei sau ale Bibliei, precum ale tuturor animalelor. Noi, oamenii, credem că suntem speciali. Credem naiv că moartea nu ne ajunge decât la 70-80 de ani, după o lungă perioadă în care ne-am resemnat și am început să o așteptăm prin spitale și prin cutii de medicamente, când de fapt poate veni oricând, de oriunde, în cele mai stupide moduri. Citește Păpușile și vei simți un fior ajungând la pagina 270.

Despre romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război s-a afirmat că e „radiografia unui sentiment: gelozia”. Despre romanul Cristinei Nemerovschi afirm eu că e radiografia unei dureri: moartea.

Am auzit atât de des cuvântul ăsta în ultimul timp încât nu mă mai atinge. Îl consider o parte din viață, un punct în care se ajunge, inevitabil, pentru că tot ce s-a născut, la un moment dat, moare. Da, moare, moare, moare. Încetează nu să mai existe, ci să mai trăiască. Devine lipsit de vitalitate, de mișcare, de respirație, de capacitatăți simple cum ar fi cea de a te lua în brațe, săruta pe frunte,spune că te iubește. Ce ne doare de fapt? Incapacitatea unui suflet de a își exprima viața printr-un corp. Ne doare și incapacitatea noastră de a percepe trecerea vieții într-un alt plan, ne dor incertitudinea și teama de necunoscut. Ne apucăm să credem în superstiții și să respectăm datini vechi, ca și cum ceva material ar putea ajuta un spirit.

Atunci când o parte din tine moare, singurul lucru care ajută cu adevărat e să găsești în tine o conexine cu ea. E din tine și nu pleacă de acolo. Degeaba îi căutăm pe morți în cimitir. Ar fi bine să fie undeva, într-un loc unde să-i putem găsi, ca și cum ar fi plecat în vacanță la mare și, dintr-o nebunie de dor , de moment, ne-am urca în tren și am merge să-i luăm în brațe.

Tot ce putem face e să ne amintim mereu de ce-i făcea pe ei să trăiască, în ochii noștri. Nu știu dacă cei din jurul meu fac la fel, dar eu îmi amintesc de cum zâmbea el, tata. De tot ce-l făcea atât de fericit încât să își afișeze privirea tânără și veselă. În fond, privirea e singura care leagă sufletul de corp. Singura.

Miosul de brad îi aducea atât de mult aminte că oamenii pleacă sau mor, că oricum nu rămâne nimic prea multă vreme, așa cum îl știm noi. Că tot ce putem face mai bun e să reținem ceea ce simțim, să ne scrijelim în amintire momente din astea, să ținem cu dinții de ele, fiindcă fără ele nu prea suntem nimic. Oamenii nu au vreun sens dacă dai la o parte chestiile pe care le simt – fără ele, sunt doar apă, păr, oase și carne pe cale să se strice.

– Cristina Nemerovschi (Păpușile)

Reclame

3 gânduri despre „Despre moarte și Păpușile Cristinei Nemerovschi

  1. Așa este, Diana. Omul trebuie să fie conștient de faptul că moartea face parte din viața sa și că este cea mai imprevizibilă dintre toate. De aceea, trebuie să iubim, dar, mai ales, să iubim să trăim.
    Nu am cuvinte pentru ceea ce ți s-a întâmplat, condoleanțele sunt de prisos, însă eu știu că ești puternică și vei rămâne în continuare la fel.

    Apreciat de 1 persoană

  2. salut Diana, pasIONAta de scris
    Am observat in cele cateva randuri, din cele cateva postari de-ale tale…citite de mine ca vrei sa scrii cu orice pret; se simte pasiunea pentru scris dar si faptul ca scrii pentru a fi citita; nu scrii orice pentru a fi citita, ci scrii stiind ca vei fi citita ajungand a scrie orice; uite asa cum fac eu acum (iti scriu orice…tie…ca doar asta inseamna un comentariu, nu?) dar ti-l scriu stiind ca il vei citi. Daca l-as scrie stiind ca va ramane in veci necitit ar arata altfel; cred ca primul lucru ce ai scris aici a fost acea poveste cu proful ce va teroriza la mare si de la care nu aveai ce invata; ei bine cu profesorii este poveste lunga; profesorul ideal se simte implinit si fericit atunci cand este depasit de ucenicii sai, sau de elevi in cadrul formal al scolii; in acelasi timp el ca profesor trebuie sa ramana superior elevului…sa aiva mereu ce-l invata; in lumea ideala ar trebui chiar el, profesorul, maestrul sa invete de la elev si sa stie sa arate elevului ca a facut acest lucru; dar asta-i lumea ideala (probabil multi profi se simt stanjeniti in prezenta unui elev ce le aduce aminte de adevaruri care sunt tinute la pastrare, ca sa nu spun la naftalina)
    Cred ca acesta este singurul meu comentariu (desi nu este cu adevarat un comentariu apropo de moarte intalnita intr-o carte sau in viata reala) pe-aici. Cu ultima suflare as striga „pasionati de scris…mai mari sau mai mici…romani uniti-va!” dar as starni doar chicoteli, sa spun rasul ar fi exagerat
    ciao ciao
    Catalin O sincere

    ps „de-am fi uniti am avea toti acelasi nume”

    Apreciază

Comentează

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s