Simularea – bună sau…?

În clasa a noua nu aveam nici un stres. Abia scăpasem de evaluarea națională, primul examen care a provocat neliniște, teamă, emoții. Îmi amintesc mulțumirea pe care am simțit-o după proba la română și anxietatea care m-a cuprins în timpul celei la matematică. Că greșisem aia și aia și aia, dar pe barem tot nu voiam să mă uit. Întotdeauna am urât baremele și rezolvările verificate în clasă, imediat după ce am dat un test. 

Problema cu evaluarea națională era alta: nu știam cu ce se mănâncă. Știam doar că toată lumea din jurul meu îmi spunea că e super important, că îmi hotărăște soarta și că dacă, Doamne-feri, nu intru la mate-info, e vai de mine. Așa că scopul a fost să intru acolo unde a trebuit, și asta presupunea ore întregi de lucru la matematică. Nu știu cum, dar când îmi amintesc de învățatul de atunci, doar matematica îmi vine în cap. După-amiezile din timpul săptămânii în care mama stătea lângă mine ca să se asigure că lucram și ce nu-mi plăcea, nu doar ce îmi făcea cu ochiul și diminețile de weekend în care îmi frecam mintea cu ascuțit de creioane și șters cu guma până spre seară. Dar ce ne-a lipsit mie și multor altora? O simulare, două, trei. Nu le-am dat, ne-am dus la examenul ăla ca niște pisici sălbatici într-o casă nouă. Sincer, mă simțeam bine știind că nu aveam cum să fiu printre cei care și-ar fi scris numele pe unde nu trebuia, cum nu trebuia, sau să fi uitat să deschidă foaia de examen etc. Dar au fost foarte mulți care nu știau să facă lucrurile astea, și profi supraveghetori care se enervau și situații de cacao și din punctul ăsta de vedere, dar și din punct de vedere al moralului elevului, care s-ar fi putut evita dacă se dădeau simulări. Unii sar cu gura când aud de „simulare”. Da,e o simulare care îți face bine ție, nicidecum un alt motiv de stres, că doar nu ți-ar fi suficiente cele pe care le ai deja.

Așa și la bac. Când s-au introdus simulările și mai ales cele la clasa a 11-a, reacția generală a fost negativă: la ce să susțină bieții de ei simulări, la ce să-i stresăm? Să îi stresați ca să nu ajungă cu foaia de bac în față și să nu știe unde să scrie, cum să aranjeze în pagină etc. Pentru că da, supraveghetorii ăia explică ce și cum să facă elevul, dar el fie nu ține minte, fie e prea emoționat, fie nu e atent pe moment. Și așa se ajunge la o debusolare totală în care simți că nici să scrii pe foaie nu știi, cu atât mai puțin ce. Poate m-am dus puțin în absurd, dar ideea e că cei care nu se duc la simulări:

– nu se obișnuiesc cu modul în care funcționează un examen din toate punctele de vedere;

– nu se obișnuiesc cu senzația pe care examenul le-o dă, pentru că nu e vorba doar de niște subiecte aduse și rezolvate (dacă se știe), ci și despre câteva emoții, ceva suspans, câteva lucruri de care se ține cont ca să nu te afecteze în timpul celor trei ore, cum ar fi mâncatul de dimineață, sticla de apă, părul prins;

– e posibil să nu țină cont de anumite aspecte legate de cerințele probei în sine. Spre exemplu, eu am învățat din simularea la română că trebuie să mă obișnuiesc odată pentru totdeauna să citesc cu atenție fiecare subiect și fiecare subpunct al fiecărui subiect. Ne-a cerut o opinie care valora 4 puncte, eu am uitat s-o pun. Ne-a cerut să evidențiem 4 mijloace artistice prin care nu-știu-ce se realizează, eu am evidențiat doar 3. De lucrurile astea îți dai seama abia atunci când citești tu, într-un moment de plictiseală, după ce ai ieșit din probă și îți vine să te întorci în momentul respectiv și să îți dai una după ceafă în bancă.

La matematică nu ai cum să scapi de cititul cu atenție al cerințelor care, de obicei, nu sunt complexe dar necesită rezolvări complexe.

Ar fi bune chiar mai multe simulări. Una în noiembrie, una în februarie, una în aprilie, așa cum se organizează, la nivel de liceu, în anumite zone. Dar de unde atâtea fonduri pentru topurile de ciorne, pentru foile de examen (care să nu vă mire dacă sunt de fapt resturi de la examenele de titularizare uneori) , pentru corectori și supraveghetori ? Nu, ei au bani pentru dotarea culoarelor, intrărilor și sălilor cu sisteme de supraveghere, pentru portari care nu te lasă să părăsești incinta școlii, te mai ia și cu „nesimțitule/boule”, te fac să te simți „ca la Auschwitz” , vorba celui de la Șincai, pentru profii care bagă religia pe gât și pentru multe alte prostii inutile și non-democratice.

Iar m-am băgat în „revolta fondului nostru libertin”, că doar a venit vorba de sistemul educațional și știți că nu pot să mă abțin 😀

Ideea e că simulările sunt bune. Te țin conectat, îți reduc emoțiile, te fac să ai mai multă încredere în tine și în potențialul tău, dacă vezi progres. Și asta e scopul, progresul.

*Acest articol a fost scris pentru generația 2016, că simulările pe 2015 deja au trecut so… dacă nu știi la ce-i bun tot bâlciul cu simulările, sper că acum te-ai mai dumerit.

** And this is still funny