Super…blog

Nu m-am înscris în edițiile anterioare la Superblog din două motive: nu îmi plăceau advertorialele și nu îmi plăcea ideea de a băga pe gât articole diferite cititorilor obișnuiți cu un anumit stil.

M-am înscris în ediția de anull acesta pentru că am vrut să îmi dovedesc că mă înșel. Mi-am dorit să învăț să construiesc un articol în jurul unei teme date și să păstrez același stil. Deja am trecut de jumătatea competiției și sunt mulțumită cu locul pe care îl ocup, cu majoritatea articolelor pe care le-am scris și cu ce am învățat din toată treaba asta.

Well, cel mai important lucru, de care mi-am dat seama repede, e că un articol se scrie lejer. Fără expresii care să împopoțoneze textul, fără repetiții lipsite de valoare artistică, fără ridicare în slăvi nejustificată sau dramatizări. Fără nimic care să dea impresia de scris superficial și negândit.

În plus, trebuie să oferi credibilitate vorbelor tale. Nu voi da nume, dar am citit blogul unei persoane participante care se mulează pe fiecare situație așa încât ideile dintr-un articol se contrazic cu ideile din altul, și faza asta se repetă. Dacă faci asta și o persoană îți găsește blogul, citește un articol, îi place, apoi pe-al doilea, pe al treilea…și tu dai impresia că ești altă persoană, cu altă viață și alte obiceiuri în fiecare postare, ai pierdut din start un potențial cititor.

Acest lucru se aplică și când vine vorba de articolele sponsorizate/plătite/advertoriale. Scrii despre un produs, dar iei forma altei persoane. Tu în majoritatea postărilor ești o persoană de 30 de ani, să zicem…asistentă medicală, și în advertoriale devii de la student la femeie bătrână cu nepoți. Ok, primești banii pe acel articol, dar cum rămâne cu cititorii tăi fideli, cei care știu cine ești cu adevărat?

Normal că nu mă refer la bloguri mari sau la bloguri de nișă, ci la cele debutante.

Am scris la început că nu îmi plăceau advertorialele. Nu îmi plăceau tocmai din cauza scriitorilor care se mulau pe toate subiectele posibile și deveneau orice îi ducea imaginația pentru a scrie despre produsul X. Superblog m-a făcut să îmi dau seama că te poți adapta unei teme și fără să inventezi. Să fii tu și să îți exprimi opinia sau nevoia. Dacă spui că vei cumpăra pentru că ai nevoie și produsul cutare ți se pare cel mai potrivit + că ai auzit că e grozav, atunci scoți un articol frumos, care va fi indexat cum trebuie și care va prezenta încredere cititorilor.

Fiecare articol pe care îl scriu în cadrul Superblog 2014 e privit de mine ca fiind o parte din evoluție, așa că evit să pretind că sunt ceva ce nu sunt sau că știu ceva ce nu știu. Îmi permit însă să creez ceva ce nu exista în forma pe care eu i-o dau.

1935ac570acfa7623c8ffdc0f47b18ae

Cum ar fi fără net? Nu ar fi!

Acest articol a fost scris în cadrul competiției Superblog 2014

Persoanele mai melancolice se gândesc cu tristețe la perioada de dinainte ca tehnologia să intre în viețile lor. Își amintesc de televizorul mare, în două culori, de telefonul fix cu roată și de apelurile care mai întâi ajungeau la Centrală, de unde se făcea apoi legătura cu persoana apelată, de colecția cea mare de casete cu muzica anilor ’90  și așa mai departe. Îmi amintesc și eu de ele, dar vag, pentru că nu am avut prea mult timp la dispoziție să le folosesc.

Eu știu că prin 2003 începusem să îmi doresc computer și telefon – câțiva din colegii de la școală aveau Pentium 3 și telefoane Siemens. Mergeam acasă la prietene să ne jucăm și habar nu aveam ce să fac pe-acolo. Când primeam bomboane de ciocolată la cutie, scoteam folia de plastic în care erau puse, o întorceam, și îmi imaginam că e tastatura unui laptop. Apoi tot mai mulți colegi și-au băgat Internet: băieții se jucau de zor în rețea și fetele erau cu jocurile de dress up/make up.

Prin clasa a 5-a am vorbit prima dată pe Mess, tot acasă la o colegă. Conversația era puerilă, „la mișto”, dar m-a făcut să vreau și mai tare calculatorul meu, ca să pot chat-ui, asculta muzică, descărca poze. Nu mă gândeam eu atunci la căutat informații, filme sau produse într-un magazin online. Între timp primisem un telefon, care avea capacul cu sclipici, ecranul foarte mic și butoanele mari. L-am ținut o perioadă iar apoi am trecut la un Motorola cu clapetă, primit cadou de ziua mea. Mă puteam conecta la net pe el, dar degeaba, că nu prea îl încărcam cu credit. Am primit calculatorul când mă așteptam mai puțin; a citit mama o ofertă de PC + abonament la net&telefonie și a doua zi s-a dus să îl cumpere. Calculatorul s-a dovedit a fi foarte slab din toate punctele de vedere și nici nu știam de existența de oferte HDD, dar…mai contează? Netul, în schimb, era super.Îmi amintesc că prima dată când am intrat pe Mess, o prietenă îmi tot dădea linkuri cu melodii de pe Youtube și nu știam cum să fac ca să îi trimit și eu ei, așa că m-am apucat să transcriu literă cu literă linkul în căsuța de chat. Nu știu cum sau când m-am prins de șmecheria click dreapta-> copy->paste, dar cred că nu prea repede. :))

Oricum, procesul meu de adaptare cu netul a durat foarte mult și că a fost mare perioada în care nu știam nici comenzi rapide, nici cum să folosesc anumite programe – mai nimic aproape. Intram pe google și cam atât, plus că descărcam tot felul de prostioare, așa că acel computer s-a dus repede, după multe, multe formatări și reinstalări ale Windowsului.

Cel mai mare avantaj al Internetului, după cum am mai zis-o, e posibilitatea de a cunoaște mult mai multe, atât referitor la informație cât și la persoane. Viața virtuală e cu dus și întors, dar dacă știi să îți organizezi timpul petrecut online așa încât să înveți lucruri și să intri în contact cu persoane din domeniile tale preferate, e super. Hai să luăm exemplul grupurilor de pe Facebook. Există grupuri în care se promovează bloguri și site-uri de companii (afaceri online) sau chiar grupuri create special pentru oamenii interesați de o anumită firmă, grupuri de artă/literatură/știință/IT/comunicare și grupuri deschise pentru membri asociațiilor sau insituțiilor de învățământ. Oricine cu cont de Facebook poate crea un grup, așa că s-au născut comunitățile pentru viitorii sau actualii studenți ai unei facultăți – aici se împart informații și se nasc discuții  utile, lucru care nu era posibil acum 10-15 ani. Oamenii discutau față în față și erau limitați de prezența fizică. Să nu mai vorbim despre paginile de Facebook care dacă obțin likeurile de la populația target promovează sau chiar lansează un brand online. Lucrurile acestea nu se rezumă la Facebook, dar e rețeaua de socializare pe care au milioane de români cont și pe care o accesează zilnic.

Netul reprezintă izvorul generației moderne în materie de orice. Vreau pizza? Comand de pe siteul pizzeriei X. Mă doare capul în partea dreaptă? Vreau să știu când pleacă autobuzul și când ajunge? Vreau să-mi fac casă?Intru repede pe Google, tastez, dau click și am rezolvat. Vreau să îmi îmbunătățesc performanța computerului? Intru pe magazinul MediaDOT.ro.

mediadot_logo_spotlight

E un univers care nu poate fi nici înțeles, nici utilizat cum trebuie de oamenii care trăiesc în trecut și se luptă cu tehnologia.

În prezent am un router wireless care îmi permite să îmi conectez și laptopul și telefonul la net, în casă. Pe telefon am instalate aplicațiile uzuale – WordPress, Youtube, Pinterest, Facebook, Skype, Yahoo Mail – pe care le folosesc fie din distracție, fie din lejeritate (dimineața când vreau să văd ce email-uri noi am dar sunt prea somnoroasă ca să pornesc laptopul, sau înainte să plec de acasă).

Am pus anunțuri online, am căutat chirii online, am pus comenzi online, am citit cărți și văzut filme/tutoriale online și sigur scap o grămadă de alte lucruri. Cum ar fi fără net? E greu de imaginat. Ar fi o lume pusă instant pe slow motion.

Ne-am uita neputincioși la telefoanele noastre mari și slim, neputând decât să facem ceea ce făceam și pe Nokia 1100, plus poze și filmări, dar degeaba că…nu am avea unde să le arătăm celorlalți.

Laptopurile super performante ar deveni la fel de utile ca și un portofel gol.

S-ar face cozi interminabile la firme și agenții – noi toți, obișnuiți cu viteza și răbdarea setată pe minim, am fi furioși, disperați, haotici.

S-ar produce un regres la nivel global, pentru că tehnologia nu are aplicacare fără internet. Investițiile de miliarde ale giganților rețelelor de socializare și site-urilor de firme și aplicații s-ar evapora. Iar cunoștințele noastre în materie de IT s-ar evapora și ele destul de repede fără exersare.

Bineînțeles, nu îmi pot imagina o lume în care să ne întoarcem la stadiul de dinainte de net decât prin reducere la absurd. Văd o dezordine totală, un loc haotic de care nu s-ar putea bucura nici cei mai melancolici oameni ai prezentului – cei care cred cu încăpățânare că Internetul e un mediu rece care nu face decât să îl îndepărteze pe om de sentimente.

Basmul tipic românesc : asistente de treabă și spitale moderne

Majoritatea lucrătorilor din mediul privat au învățat că o afacere nu e reușită dacă nici relațiile dintre ei și clienți nu sunt reușite.Dacă atunci când omul intră în magazin, tu nu îl întâmpini, nu îl saluți, nu îi zâmbești ci doar stai cu ochii mari pe mișcările lui, atunci nici să nu te aștepți să revină. Și dacă va cumpăra un produs, o va face pentru că fie are o ofertă bună sau nu l-a mai găsit în altă parte, fie pentru că e în grabă, dar de întors din plăcere nu se va întoarce.

Ok, și cu instituțiile de stat ce facem? Cu fețele morocănoase, furioase, grăbite, cu răspunsurile arogante și superficiale oferite unor întrebări puse din nevoie de către niște angajați crispați și indispuși. Am folosit toate adjectivele din gama antipatiei?

Hai să trec la cazul concret: Spitalul Obstetrică Ginecologie Râmnicu Vâlcea. Trecând peste faptul că banii se dau, și aici, ba băgați repede în buzunarul asistentei/infirmierei/anestezistului, ba după spitalizare sau operație, medicului (lucru normal oriunde în țară), angajații de la Maternitatea din Vâlcea te tratează ca pe ultimul intrus venit să le strice cafeaua cu întrebări stupide.

Mama mea a fost internată pentru o operație relativ ușoară. În prima zi a trebuit să înceapă tratamentul injectabil cu ampicilină și asistentele de pe salon au trimis-o la asistenta șefă să îi facă testul de alergie. Respectiva doamnă a sărit în sus că…cum e posibil să nu știe dacă e alergică sau nu? Cum poate să vină să facă test pentru o amărâtă de ampicilină? Dar cum nu? După ce și-a ținut discursul deșeic a încheiat cu „Nu mai veniți aici să vă dați ochii peste cap.” Fără pic de modestie: mama e genul de om care zâmbește și urează dimineți/seri/zile/weekenduri/vieți frumoase oamenilor cu care vorbește, așa că nu s-a luat la ceartă cu individa. Poate voia bani?

În ziua cu operația, am mers de dimineață la spital și am aflat că mama intrase în blocul operator și, bineînțeles, am căutat persoane care să ofere informații despre ea. A intrat în operație? Cum se simte? Cât durează? – Sunt întrebări la care asistentele răspundeau cam așa:

-Nu știu. La ce mă întrebi pe mine? Că nu am fost înăuntru.

-Dar ce tot întrebați atâta, că v-am zis odată colega că nu știe.

-De unde să știu eu cum se simte?

-Nu știm dacă a intrat în operație.

Ele nu știau nimic și nici nu erau dispuse să afle nimic. Doar nu le plătește nimeni să facă asta,nu? Doar statul le dă un salariu mizer pe care…și l-au ales singure, dacă stăm să judecăm o școală postliceală de asistente medicale. Toate o fac din nevoie de servici, după facultăți eșuate sau admiteri respinse  și prea puține din plăcere. Joburile care necesită comunicarea cu oamenii și mai mult de atât, îngrijirea lor, nu sunt pentru oricine. Sunt pentru oameni tari, dar nu lipsiți de bun simț.

Spitalul nu are nici măcar o sală de așteptare. Bine, am avut pretenții prea mari. Două bănci vechi și șubrede să fi fost pe holul care făcea legătura între ieșire și sala de operații și ar fi fost perfect pentru mine. Viitori tați/bunici/unchi/mătuși/verișori etc stăteau cu sufletul la gură în timp ce femeile nășteau prin cezariană ,și își permite o asistentă înțepată să zică „Dar dați-vă înspre lift că ați ocupat tot holul aici. Nu vedeți?”.Nu văd, că nu am unde să stau decent în spitalul ăsta.

O să mă abțin și nu o să continui cu povestea despre arhitectura mult prea bizară a clădirii în care chiar și după vreo 10 ture tot te rătăcești, despre scările și ușile amplasate ca-n labirint sau despre senzația că indiferent ce-ai spune sau ce-ai face, cineva se va găsi să îți spună că nu faci conform normelor.

Noroc pentru ei că nu există ( din câte știu eu) un SANEPID al relațiilor cu pacienții și familiile.

„Și tu ești acea femeie” (cu ten fain!)

Acest articol a fost scris în cadrul competiției Superblog 2014

Unele femei au norocul de a fi posesoarele tenului normal. Fără urmele acneei din adolescență, fără coșuri, puncte negre, albe, fără iritații cauzate de cine știe ce produs proaspăt încercat, ele sunt cele care se machiază fără griji și își iubesc fața dimineața.

Din păcate, cum lumea nu e roz și nici femeia perfectă, în extreme s-au născut tenurile gras și uscat. Primul e purtătoul texturii uleioase și al aspectului lucios, de piele lustruită. În plus, mai favorizează și apariția imperfecțiunilor, roșeții, bubițelor și punctelor cu care femeia se luptă și se luptă sub baia de aburi, în încercarea de a scăpa de ele în stil clasic. Tenul uscat…aici începe povestea pileii de pe fața mea.

E tenul care primește complimente, la prima vedere. Măsliniu, uniform, curat – fără urme ale vreunei pubertăți petrecute cu degetele pe față. Dar dacă e văzut la prima oră, se prezintă ca și cum ar fi trecut efectul vrăjii de frumusețe și s-ar fi transformat în tegument exfoliat pe o mască rigidă, fără pic de flexibilitate. Și nu, nu exagerez. Problema a apărut treptat, acum câțiva ani și probabil nu am știut să o controlez. Doar o maschez, mă fac că nu e și păstrez doar pentru stresul propriu timpul investit în asta.

Greșesc? Păi cum să nu?! Dacă aș trăi încă…nu în Evul Mediu, să nu fiu prea dură, dar în secolul trecut, aș mai putea spune că de, nu am așa mare acces la produse dermatocosmetice, la tratamente, la creme, la rezultatele ideilor inovatoare ale specialiștilor precum Ana Aslan, și că nu e vina mea că tenul meu e așa mofturos. Dar ce spune eu aici? Bunica mea îmi povestea că folosea cremă de la Gerovital încă de acum 30 de ani și că dacă i-aș propune un produs al altei mărci, l-ar refuza. Motivele ei? Simple și clare: ei au lansat prima gamă anti-age din lume și, indiferent de evoluția tratamentelor pentru ten, de-a lungul timpului nu a fost dezamăgită nici măcar o dată. Oamenii bătrâni au convingerile lor, dar când o femeie care a trecut prin generații întregi și a cărei fețe a tot suferit transformări în ultimii 30 de ani, îți spune că o cremă e bună, atunci e bună.

Pentru tenul meu am nevoie de o cremă magică. Să facă minuni. Aș putea fi chiar genul ăla de femeie nerăbdătoare, care așteaptă rezultatul peste noapte, că Gerovital H3 Derma + mi-ar putea da satisfacție. Am nevoie de hidratare intensă, pentru că asta e problema din care pleacă toate nemulțumirile mele. Pielea mea nu mai are stratul gras protector, așa că pe lângă faptul că e lipsită de orice vitalitate, mai e și predispusă la atacurile razelor UV într-o măsură ridicată. O hidratare intensă o va hrăni cu lipidele de care are nevoie și de aici problema e pe jumătate rezolvată, deci voi alege de la Gerovital Doctor în Frumusețe două produse din gama H3 Derma: Crema activ hidratantă 24 h și Fludiul de curățare și demachiere față și ochi. M-am bucurat când am văzut că au și demachiant – e ceva de care nu mă pot lipsi și e musai să rezoneze cu tenul 😀 Plus că al doilea efect de care am urgentă nevoie e tonifierea și ambele produse dețin această calitate. Să spun și despre ridurile fine de pe frunte, care au simțit nevoia să apară de la atâta încruntat dimineața în fața oglinzii? Da, și pe ele le rezolvă produsele din noua gamă!

ten-deshidratat-1

ten-deshidratat-3

Nu am fost niciodată fană a măștilor naturale pentru față pentru că mi-a fost greu sau nu chiar la îndemână să le prepar și nici cu feliile alea de castraveție pe ochi nu am rezistat mai mult de 2-3 minute niciodată. Ei bine…se pare că și problema asta o rezolv cumpărând Crema-Mască Calmantă și Regenerantă. Îmi place cuvântul „calmează” din descrierea de pe siteul Farmec. Tenul meu simte că i se face o promisiune de relaxare și răsfăț și parcă spune „Cumpăr-o și pe ea…Cumpăr-ooooo!!!”

ten-deshidratat-2

Am ales să scriu despre tenul uscat, sensibil pentru că e singurul pe care l-am simțit „pe pielea mea” (ce ironie!) și știu cum e să te cerți cu natura și cu factorii externi de fiecare dată când simți că pielea se exfoliază în zona T, în jurul nasului sau pe bărbie. Știu cum e să cauți loțiuni cu SPF mare atunci când vrei să te bucuri și tu, puțin, de soare. Dar gama Gerovital H3 Derma + cuprinde produse pentru toate tipurile de ten și, indiferent de cum ai ajuns aici, trebuie să intri fuguța pe Farmec și să alegi ce ți se potrivește. Asta pentru că Ana Aslan, creatoarea conceptului Gerovital H3, a gândit, în primul rând, din prisma unei femei care își dorește să se simtă tânără și să nu își piardă niciodată încrederea și frumusețea.

Și tu ești acea femeie.

Sursă foto: http://www.farmec.ro/gerovital-derma-plus/ten-deshidratat.html

O iubire cu esență tare

Acest articol a fost scris în cadrul competiției Superblog 2014

Iubirea mea e atât de puternică încât i-am promis că într-o zi voi scrie o carte despre ea. Voi povesti cum s-a născut, cum a crescut și cum îi tot spun de veșnicie în fiecare seară. Îmi zâmbește și îmi spune că nu voi putea cuprinde toate atingerile, privirile, săruturile și ținuturile de mână care au făcut-o să își găsească loc în mine, așa că dacă o voi pune într-o carte, va ieși prin pagini.

Prima dată când m-am întâlnit cu el, în momentul ăla timid și stângaci, nu am fost atrasă de cuvinte, replici, de discuție în sine. De fapt nu îmi amintesc decât că îmi sărea inima din piept și că el dădea să mergem în parc. E ceață la capitolul vorbe din memoria mea. Dar parfumul…parfumul încă îl simt, a rămas întipărit în una din amintirile pe care eu le creez cu sufletul. Fără impulsuri electrice trimise prin receptori la creier, fără analiză chimică și întortocheată care vrea să îți explice de unde vine atracția. Aici a fost vorba de esența tare și, în același timp, dulce, amestecată cu farmec de primă întâlnire. De parfumul potrivit purtat de persoana specială. De Antonio Banderas Seduction in Black . Zi-mi o combinație mai reușită, zi-mi ceva mai seducător la un bărbat decât un parfum care să îi descrie caracterul, personalitatea, care să se potrivească cu modul cum merge, cum vorbește, cum atinge. Și toate lucrurile acestea să le descoperi pe parcurs…

10748727_830571406993454_719616930_n

Prima întâlnire: parfum, conversații mărunte, parfum, o altă vorbă, apropiere, parfum. Hmm, îmi spuneam că aroma aia lemnoasă și fresh va rămâne mereu cu mine, că voi ajunge acasă și voi vrea să retrăiesc momentele amintindu-mi de ea. Simțul meu olfactiv s-a îndrăgostit.

A doua: același parfum, iubirea crește. Are el mirosul un dar de mă băga în stări zen. Sper să nu își schimbe parfumul niciodată. Sper că știe cât de bine se potrivește cu pantalonii, pantofii, părul, vocea. Mai ales cu vocea. Îi simt vorbele, îmi place râsul lui. Aș vrea să știu cum arată sticluța de parfum. O să îl întreb data viitoare.

A zecea: Ar putea să meargă mai încet puțin, până să ajungă în fața mea, să mai prelungească momentul puțin. Știu că îi voi vedea privirea jucăușă, mă va lua de mână protector și … va fi și parfumul cu el, amplificând toate senzațiile. Iubirile mari sunt rezultatul lucrurilor mici…

Într-o zi, mi-a făcut cadou o agendă care avea scris pe fiecare foaie câte un citat – doza zilnică de inspirație –  și i-a parfumat foile cu Antonio Banderas. Nu știu ce ar spune dacă ar ști de toate diminețile în care mă trezeam cu nasul printre file și cu gândul la el.

Întâlnirea al cărei număr l-am pierdut: M-a întrebat dacă nu m-am plictist de același miros mereu, mereu. Nu m-am plictisit. I-am mai spus că mă atașez de lucrurile care trezesc în mine sentimente. Știu că sunt zile în care vine cu un parfum nou, îl încearcă, îi place, dar…nu durează. Asta e diferența între ce-i făcut să treacă și ce-i făcut să rămână. Îl văd cum pune o nouă comandă pe magazinul de parfumuri online și zâmbesc.

Dacă anii trec, iubirile (mai și) rămân. Se trag din atracție și se mențin cu ea. Creierul și sufletul meu și-au pus toată încrederea în simțul olfactiv atunci când le-a anunțat că s-a îndrăgostit de parfumul lui.

Strada cu clădiri-poveste

Banner-vertical-Strada-Fictiunii

Acest articol a fost scris în cadrul competiției Superblog 2014

Se spune că ne îndrăgostim de străzile care ne fac sufletul să vibreze. Prin un miros de acasă, dulce, de prăjituri aproape coapte sau printr-o melodie cunoscută de mult timp, uitată și venită înapoi, ca să trezească amintiri. Mi-e greu să cred că există om care nu încetinit măcar odată pasul pe o stradă, cu gândul să se lase încântat cât mai mult…

Strada Ficțiunii e o străduță de mii de ori mai frumoasă decât un bulevard aglomerat, pe care trec zeci de mașini nervoase și sute de oameni prea grăbiți să se admire unii pe alții, așa că merită să fie circulată. Din plin. E ruptă de spațiul și timpul din prezent; și-a creat propriul univers, care îmbină clădiri în diverse stiluri arhitecturale cu decoruri interioare ce redau poveștile din toate secțiunile.

Omul cu umbreluță de la intrare mi-a spus că pot sta oricât pe stradă și că am liber la intrare oriunde, pentru că nu știe dacă pot înțelege încă, dar timpul stă pe loc acolo. Mă plimb încet, așa încât să pot cuprinde cu privirea fiecare detaliu și să o opresc acolo unde simt nevoia să persist. Văd cum oameni care intraseră într-una din clădirile-roman cu fețe triste, fără nicio nuanță, ies senini, se țin de mână și merg încrezători. Alții fac glume și își aruncă priviri jucăușe. Unii discută și discută, se susțin și se contrazic – chiar fără să nască polemici. Sunt diferiți și se acceptă, sunt compatibili în varietate. Editura ALL a făcut minuni: a amenajat un spațiu divin, care reamintește de valorile frumoase.

Pe-o plăcuță bătută în lemn scrie cu un font romantic Secțiunea Clasic. Să aleg stânga sau dreapta? Aleg să intru în Milioanele lui Brewster, de Richard Greaves. Construită în stilul Art Nouveau, redă povestea unui tânăr din America anilor 1900 care primește drept moștenire din partea bunicului său un milion de dolari. Sună promițător, mă duce cu gândul la Ștefan Gheorghidiu al lui Camil Petrescu, dar…se pare că aici nu mai e vorba despre indiferență față de bani, ci de o lăcomie desăvârșită. O a doua avere, de 7 milioane de dolari, i-ar putea reveni personajului dacă în timp de un an o va cheltui pe prima, așa încât să ajungă sărac. Lipit. Camerele clădirii sunt scene: bărbatul acceptă provocarea, încearcă să cheltuiască banii dar prietenii îl ajută să economisească, pariurile și jocurile de noroc sunt mai prospere ca niciodată iar după ce, în sfârșit, resursele materiale se epuizează, executorul judecătoresc fuge cu banii săi. Ironia sorții? Mi-a plăcut aici. Nu am mai găsit povestea pe nicio altă stradă și ceva îmi spune că nici nu trebuia.

Ajung la Secțiunea Contemporan și am aceeași dilemă: ce să aleg? Mă atrage dezordinea controlată, depărtarea de obișnuit și îmbrățișarea neconvenționalului arhitecturii clădirilor. Simt povești bine înfipte în realitatea prezentului cum mă cheamă din interior. Magazinul de sinucideri al luiJean Teulé mă face să mă gândesc la un roman trist care portă o dramă existențială. M-am înșelat. Povestea oamenilor resemnați cu o viață ce trebuie sfârșită cât mai repede cu putință e redată în mod ironic, amuzant chiar. Familia Tuvache vinde ștreanguri, lumânări, coroane și alte obiecte funerare, iar singurul lor scop e determinarea cât mai multor oameni să încheie legătura cu o viață plină de pesimism și dezamăgire. Alan însă, fiul cel mic, s-a născut cu zâmbetul pe buze și pornește o luptă contra figurilor triste. Într-adevăr, trăim într-o lume care împarte oamenii între optimiști și pesimiști, dar își poate imagina cineva un bărbat care să sune cu toată normalitatea situației la magazin și să pună comandă pentru propiul sicriu?! Magazinul de sinucideri e o carte cu înțeles profund.

Pancarda cu Secțiunea Crime îmi trezește o curiozitate specială și abia aștept să văd dacă găsesc o construcție care să redea un roman polițist scris de  Maj Sjöwall și Per Wahlöö. Roseanna! Locul e întunecat, singurele surse de lumină sunt imaginile redate de proiectoare pe pereții placați cu panel mediteran. Pe un perete se derulează parcă începutul unui film de groază. Din lacul Boren e scos cadavrul femeii necunoscute și care va părea a nimănui pentru mult timp. Cadrele se mută de pe un perete pe altul și trebuie să țin pasul cu ele. Pe Strada Ficțiunii poveștile se construiesc în detaliu. Cu muzică potrivită și efecte alese. Se simte suspansul când dezvăluirile se lasă așteptate și teama când adevărul începe să se arate.

Banner-Strada-Fictiunii-Crime

Strada are un punct de maximă circulație pe Secțiunea Bestseller. Oamenii stau la coadă în fața porților care anunță o poveste de dragoste condimentată cu mult umor, una a vieții unui om deosebit sau a unei întâmplări cu urmări semnificative. P.S Te iubesc e alegerea mea. Mă cheamă melodia „From Sarah with love” de undeva, și știu că mă așteaptă un loc în care voi plânge. Simt în jurul meu o iubire intensă, în stare pură, divină.

Ultima oprire e la Lista lui Alex. Ștefănescu.

Banner-Lista-lui-Alex.-Stefanescu

Nu știam că s-a mutat pe Strada Ficțiunii și cu atât mai puțin că primește vizitatori. Casa lui e o librărie de aur care expune cărți alese de gusturi fine.

Știu că pot sta oricât îmi doresc și îmi doresc să rămân pentru totdeauna aici, dar am prea multe persoane cărora trebuie să le spun că am descoperit un loc care le va face să uite de toate neplăcerile zilnice și să se cufunde, în schimb, în poveste.

Lunile sunt făcute pe suflete

7ab974f8601e6272a326c32ede7b0726Sufăr de sindromul nerăbdării acute și nu vreau să mă vindec. Vreau să visez la lucruri care trebuie să se întâmple, cu ochii deschiși sau închiși.

Să mă gândesc la ce se va întâmpla mâine și peste un an cu toată emoția adunată la un loc. Vreau să fiu nerăbdătoare și să îmi aștept zâmbetul satisfăcut în timp ce momentele pe care le vreau încep să se îmbine cu realitatea.

Poate că nu am scris nimic despre mine în ultimele zile pentru că am mintea prea plină de fraze sentimentale. Mă gândesc la mâinile mele în părul lui așa cum se gândește o copilă de 14 ani la prima întâlnire, pe-o bancă retrasă, într-un parc, toamna.

Aiurez. Fetele nu se mai întâlnesc în parcuri și nu se mai sărută pe-o bancă.

Îmi amintesc de părul ăla creț care zbura în toate părțile și de senzația că-s pe-o lume paralelă – așa eram la prima întâlnire cu el.

Aș fi vrut doar să fie noiembrie, că iubesc luna asta aproape la fel de mult cum iubesc bradul de Crăciun și diminețile cu fulgi de zăpadă. Și asta înseamnă mult. Era septembrie și septembrie-i o lună tristă.

Lunile astea ale anului sunt făcute pe suflete. Dumnezeu s-a gândit să ne ofere câte una sau două, ca să simțim echilibru și invazii de senzații.

În octombrie încep să mă umplu de viață.Îmi place frigul pentru că nu îmi oferă timp când merg pe stradă. Mă face nerăbdătoare să scap de el, fără timp să arunc priviri în jur oamenilor, câinilor, nimănui.

În noiembrie mă simt fericită. În decembrie sunt extatică. În rest sunt purtată de influențe. În lunile astea două mă port singură.