Amintiri și caiete irosite

Cred că am început perioada vieții în care mă cuprinde melancolia când observ anumite lucruri legate de copiii mai mici. Mai mici adică de școală generală, poate și de clasa a noua. Oricum, o vârstă la care încă ești dependent de grija părinților și nu prea faci nimic fără știința lor.

Azi eram în market, la casă, și în fața mea era un băiat de vrei 13 ani, cred. Avea un braț de caiete și mici și studențești. Era cu tatăl lui și mi-a plăcut că nu avea figura aia de copil trist că începe școala și târât în magazin la cumpărat de instrumente de tortură. Avea o expresie bucuroasă și mi-a adus aminte de ultima dată când a venit mama cu mine și am ales caiete. Mi-a zis să mă încadrez în bani și să îmi aleg ieftine și bune. Nu m-am uitat niciodată după caiete împopoțonate cu nu știu ce personaje din desene sau alte grozăvii. Le-am ales pe cele fie simple, de o culoare, fie nu m-am uitat la ce-i scris pe ele. Hârtia e tot ce contează: să fie albă, cu linii trasate nu prea gros și să nu mi se agațe pielea pe ea. Să nu mă zgârie în auz. Asta am înțeles eu prin ieftin și bun.

Cumpăratul caietelor a fost mereu ceva plăcut pentru mine. Nu am avut niciodată o problemă cu scrisul ci cu stresul provocat de scrisul la anumite materii. Mă gândesc acum la toate caietele mânjite cu pastă pe fiecare foaie, scrise, răsfoite, încărcate cu informație care nu a mai ieșit niciodată de acolo. Nu pentru mine. Am reținut doar ceea ce mi-a plăcut și consider că mi-e suficient.

În clasa a 12-a nu te mai gândești la cât de mult vrei să acumulezi prin scris informație care nu îți trebuie, pe care oricum, o afli pe parcurs. Te gândești la cum să te miști mai repede ca să acumulezi informația care îți trebuie în viitorul apropiat, care îți oferă viziunea de care ai nevoie. Pentru mine o oră în care ascult sau scriu din obligație ceva ce nu îmi place e o oră chinuită. Și totuși, caietele îmi plac.Îmi pare rău că le umplu de lucruri pe care nu le simt și le bag în pungi pe care le arunc în magazie la sfârșitul anului. Multe din ele.

Că tot venise vorba de „caietele copilăriei”, astea sunt singurele care mi-au plăcut la maxxim:

logo_03_bNu știu dacă își mai amintește cineva de ele, pentru că google nu prea a găsit poze când l-am căutat pe Maxx.

Reclame

4 gânduri despre „Amintiri și caiete irosite

  1. Vai!!!!!! Ce imi placeau caietele cu Maxx!! Iti multumesc mult ca m-ai facut sa imi amintesc de scoala generala. Si mie imi placea sa merg la cumparaturi de rechizite si adoram mirosul de rechizite noi…

    Apreciază

  2. mai greu azi sa vezi un copil care sa nu aiba preferinte pentru caiete cu anumite personaje. dar e posibil. dovada chiar copilul meu.
    mi ai amintit de teancul de caiete pe care il am si eu depozitat pe la mama pe acasa… si totusi scrisul de mana are si el rolul lui. se fixeaza informatia de mai multe ori si mai bine scriind o. nici nu ma gandesc cum ar fi invatamantul digitalizat… sau poate ca, dimpotriva, ar fi mult mai interactiv si folositor… dileme de parinte :).

    Apreciază

    1. Chiar vorbeam cu cineva de curând despre formatul electronic în școli și părerile chiar sunt împărțite. Nici eu nu îmi pot imagina cum ar fi să înveț iun copil de clasa 1 să stea conectat doar la digital. Mă sperie ideea, dar o privesc cu încântare aplicatăla copii mai mari. De exemplu, din clasa a 6-a încolo. Și, între timp, să fie obișnuiți și cu tehnolgia în școală, dar în anumite ore speciale.
      Pur și simplu, să facem niște pași spre modernizare, fără să o dăm în extreme.

      Apreciază

Comentează

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s