Adverbe optimiste

Noi, eu și el, nu locuim împreună. Încă. Și încă e un cuvânt tare important în ecuația asta. Încă, după care urmează un curând. Îmi plac adverbele mult, mai ales când mă fac să mă gândesc la viitor. Adverbele optimiste de timp îmi plac –  curând, mereu, totdeauna, oricând. Le iubesc de fiecare dată când sunt asociate cu viața în doi.

Sunt în zile în care nu încetez să mă gândesc la o viață care are grijă să își pună baze solide. Ciudat, cum de prindem atâta încredere atunci când știm că, orice ar fi, nu suntem singuri?

Mă bucur ca un copil mic când mă gândesc la o garsonieră cochetă, poate în Drumul Taberei, poate altundeva. București și metrou să fie. La un colțișor luminat, dintr-un birou și etajere, de lucru și de scris. Că vai, cât de tare iubim ceea ce facem.

Ador planurile. Ador visele care nu rămân la stadiu fictiv.

Încă vreau o bibliotecă micuță și drăguță. ❤

Mereu voi folosi adverbe optimiste.

Reclame

Concurs: Sweet Sixteen!

Iubesc concursurile, mai ales când vin cu ocazia unei aniversări!

bianca2b

De vreme ce maine (adica pe 5 August)  implinesc 16 ani si cum vreau sa pastrez traditia de a va oferi un concurs in fiecare an, am un super concurs pentru voi cu super premii! Siii pentru ca varsta de 16 ani  mi se pare o varsta importanta si pentru ca ma smt generoasa, iar voi sunteti prietenii mi cei mai buni, voi da nici mai mult, nici mai putin de 4 carti! Yup, that’s right!

Curiosi, curiosi??? /:)

Ei, hai sa nu va mai chinui. Premiile sunt:

Intreaga serie „Wolves of Mercy Falls” de Maggie Stiefvater (in engleza, in paperback)

descărcare (14)

Cartea „The perks of being  a Wallflower” (in engleza, in paperhack)

images (4)

Suna bine? Un fericit castigator va primi toate aceste carti SI un cadou surpriza!

Regulament:

Pentru a participa la acest concurs, trebuie sa dati share acestui concurs pe Facebook/Twitter/tumblr/blogul personal si sa imi lasati link-ul intr-un comentariu si…

Vezi articolul original 70 de cuvinte mai mult

Când răsare spiritul patriotic

Nu mă vedeam scriind o postare din asta prea curând, dar mă mănâncă degetele rău de azi dimineață, de când văd revoltă mare pe net cu moldoveanca vestită care nu se recunoaște a fi româncă.

Ironia e marea de români care dintr-o dată se făcu patriotă, deși urlă prin toate colțurile online-ului că s-ar muta în orice moment din România, că țara ei e de pomină. Că n-avem nimic și dăm și din el. Că suntem ratați, că nu avem serviciu, industrie, învățământ. Că găsești rromi peste tot și când vorbești cu străinul îți zice ”gipsy”.

Da, ăștia suntem. Aruncăm cu pietre în oamenii care (măcar) își respectă țara. Ca și cum Irina Tarasiuc ar fi prima care se mândrește că e moldoveancă, ca și cum ar fi prima care ia cetățenie din interes. Sau mai rău, nu se compară cu cei care se mută în State și dau bani grei pe un soț sau o nevastă, pentru cetățenie.

Nu îmi place România. Nu îmi place din cauza egoismului celor de sus, care ne distruge. Din cauza oamenilor care au instincte de animale, primitve. Din cauza celor care găsesc noroi de aruncat lângă fiecare știre-bombă.

Așa că, ce voiați să spună fata? Să joace teatru, să așterne patriotismul de româncă pe un covor nou, altul pe care toți cei care avem vise de ducă în țări mai bune să ne înșirăm nemulțumirile?

Eax

Mi-e dor de vremea puloverelor

Nu știu cum, dar mă apucă, în fiecare an când simt că se apropie toamna, dorul de bocanci, ghete, blugi lungi și pulovere. De fuste purtate cu ștrampi negri, colorați, de trench-uri, de eșarfe. Da, sunt feminină. Nu sunt fata pe care să o vezi cu adidași și trening prea des. Nici măcar casual. Sunt doar feminină și îmi place. Din ce în ce mai ce.

Iubesc toamna și iubesc iarna în mod egal. Iubesc vântul și frunzele și zăpada și frigul. Iubesc noimebrie pentru că e luna în care m-am decis și eu să văd cum e viața cu aer direct și, pentru că e luna în care la țară se începe a se face focul în sobă. Spune-mi, ce-i mai fain decât să vii din frig și să te cuibărești cu cafeaua lângă sobă?

Ce-i mai frumos decât să te dezbraci în căldură, să simți mângâieri și să auzi lemne care ard?

Cândva voi scrie o carte. Încă ceva…nu va fi o vară în ea. Nici o primăvară. Vor fi 6 luni de toamnă și de iarnă, de frig și de vânt. Sunt atât de sătulă de picioare goale și asfalt încins…mi-e dor de anotimpurile mele.

 

Meseria nu se alege, se simte

Știți genul ăla de oameni care își cunosc vocația devreme și sunt dispuși să o urmeze pentru totdeauna, indiferent cum sunt drumurile din fața lor?

Ei bine, eu nu am fost genul ăla de persoană. Eu  m-am chinuit mult până să realizez ce îmi place cu adevărat, ce mă văd făcând toată viața, pentru ce trebuie să mă pregătesc. Prima  mea postare pe blog a fost despre alegerea unei facultăți, pentru că în urmă cu câteva zile hotărâsem să merg pe un domeniu modern, de viitor – jurnalismul sau comunicarea și relațiile publice. Și m-am decis să intru iar în casa WordPressului și să văd cum e. Dacă o să știu ce să scriu, cum și când. Adevărul e că iubitul meu m-a împins mult de la  spate, ca de obicei, pentru că eu nu aveam curajul să dau înainte. Și a fost ok.  Am ținut mult timp la ideea de jurnalism, dar Continuă lectura „Meseria nu se alege, se simte”

Recenzie Hélène Grémillon – Confidentul

Confidentul-copertaAm văzut-o prima dată în librăria Humanitas, din Centrul Vechi al Sibiului. Știam că e posibil să o câștig la un concurs pe blog, pe chestii livrești, așa că m-am uitat atent la ea, am admirat coperta cea  super-reușită, am recitit descrierea, și m-am gândit că oricum ar fi, trebuie să o am.

Și acum o am. Am devorat-o, nu citit-o. Iubesc romanele subiective și directe, iar Confidentul e unul din ele.

Mi-au plăcut mult firele narative. Inițial, Camille Werner povestește despre moarte. Moartea tatălui nu se putea compara cu cea a mamei, dar ambele aveau în comun scrisorile de condoleanțe, care soseau zilnic și nu aduceau nimic mai mult decât regret și cordialitate. Mama lui Camille murise de curând iar scrisorile îi umpleau căsuța poștală. Una din ele era ciudată, groasă, ca și cum ar fi avut multe foi scrise. A fost singura scrisoare pe care Camille a dus-o la capăt. Autorul ei era un anume Louis care povestea despre o anume Annie. Nimic cunoscut, așa că sigur trebuia să fie o greșeală, iar scrisoarea Continuă lectura „Recenzie Hélène Grémillon – Confidentul”