Recenzie Hélène Grémillon – Confidentul

Confidentul-copertaAm văzut-o prima dată în librăria Humanitas, din Centrul Vechi al Sibiului. Știam că e posibil să o câștig la un concurs pe blog, pe chestii livrești, așa că m-am uitat atent la ea, am admirat coperta cea  super-reușită, am recitit descrierea, și m-am gândit că oricum ar fi, trebuie să o am.

Și acum o am. Am devorat-o, nu citit-o. Iubesc romanele subiective și directe, iar Confidentul e unul din ele.

Mi-au plăcut mult firele narative. Inițial, Camille Werner povestește despre moarte. Moartea tatălui nu se putea compara cu cea a mamei, dar ambele aveau în comun scrisorile de condoleanțe, care soseau zilnic și nu aduceau nimic mai mult decât regret și cordialitate. Mama lui Camille murise de curând iar scrisorile îi umpleau căsuța poștală. Una din ele era ciudată, groasă, ca și cum ar fi avut multe foi scrise. A fost singura scrisoare pe care Camille a dus-o la capăt. Autorul ei era un anume Louis care povestea despre o anume Annie. Nimic cunoscut, așa că sigur trebuia să fie o greșeală, iar scrisoarea să nu îi fie adresată ei. De fapt, scrisorile încep să apară în fiecare marți, dezvăluind detalii din ce în ce mai captivante. Poate captivante e puțin spus… Camille află despre Annie că era cea de care Louis se îndrăgostise acum mult timp, înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial; o fată frumoasă și săracă, pictoriță, artistă, jucăușă. Annie  a cunoscut-o pe Elisabeth, o femeie tânără și bogată, cu un soț iubitor, dar a cărei drame era incapaciatea de a naște un copil. După mult timp petrecut împreună, Annie ia o hotărâre nebunească și imatură și se oferă să îi facă un copil. Bineînțeles, tatăl avea să fie Paul, soțul lui Elisabeth.

Oare de ce îi povestește Louise lui Camille asta? Nici ea nu știe, însă bănuiește că ea e acel copil făcut cu altă mamă, iar acum toate secretele trebuie aflate.

În paralel, între scrisori, Camille se oprește și își amintește de Nicolas, de tatăl copilului pe care avea să îl nască în curând, și de viața ei de zi cu zi. Planurile se îmbină, cumva, dar m-a uimit stilul autoarei de a scrie direct, de a da naștere unui roman de viață.

Nu e o dramă, e un adevăr. Aș face un film după cartea asta.

Câteva pasaje micuțe:

Moartea scuză toate abaterile de la regulile politeții.

Nu ceilalți ne provoacă cele mai mari depresii, ci nepotrivirea dintre realitate și năvalnicele porniri ale imaginației noastre.

Confidențele sunt o dovadă de dragoste sau de prietenie care trebuie mânuite cu îndemânare. Nu toată lumea e pregătită să le primească.

 

Reclame

Comentează

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s