Femeile care nu se iubesc

Picioarele lui calcă nervii, demnitatea și încrederea ei în picioare. Le face mici de tot, le înșiră și bătătorește. Apoi ea se roagă de mâinile lui să o ridice, să o ajute, să o facă iar frumoasă și încrezătoare. Nu mai contează că a înșelat-o, că a plâns vreo 10 zile așteptându-l pe el să îi învie cenușa. Nu mai contează nici măcar că știe că peste o săptămână nepăsarea lui va bate iar la ușa ei, anunțând-o că trebuie să plângă iar. Dar chiar trebuie, pentru că iar va avea de așteptat 10 zile până când el să apară cu florile și bunătatea, scuzele și siguranța.

Și, când în sfârșit el aduce dulcele și lumea ei e străpunsă de raze aurii din nou, fuge pe Facebook și își spune iubirea. Acea nemăsurată, necondiționată, a tot iertătoare și cunoscută iubire. Puiuțul ei o iubește. Da, chiar o iubește, deși mai ieri a înjurat-o, mai ieri i-a pus un egal și un zero după sentimente, mai ieri îi spunea să îl uite. Mai ieri îi spunea că timpul i-a adus defecte și că el vrea înapoi perfecțiunea. Oamenii deja s-au săturat de oscilațiile ei între dragoste și haos, între share-urile cu citate din romane siropoase și versurile din melodii de stradă ce sună a plâns de milă.

Îmi aduc aminte de Luni de fiere a lui Pascal Bruckner și nu îmi vine să cred că femeile au un gol atât de mare de iubire de sine în suflet. Că se mulțumesc cu fărâme de atenție, frimituri de iubire aruncate ca porumbeilor în parc. Și ei se bucură, se îngrămădesc, ca să prindă puțin. Exact ca ele. Puțin e suficient, atunci când nu știi că poți avea mai mult.