O dragoste mare, mare de tot

-Ştii cum e la tine? Îmi spui că nu se gândeşte la tine, şi peste 10 minute vii bucuroasă că ţe-a sunat şi îţi e dor de el. De ce? Ar trebui să înţeleg dragostea asta? Cum de te face să treci de la tristeţe la fericire, de la plictiseală la viaţă doar prin câteva cuvinte?

-Nu ştiu. Nu e aşa cum pare. Nu e doar impuls… prin alea câteva cuvinte îmi aminteşte că stă lângă mine. Că se gândeşte, că poate îşi aminteşte unul din momentele de ultima dată când ne-am văzut, că nu mă uită indiferent ce face. Îmi reaminteşte de fapt, pentru că eu sunt aia care vrea mereu siguranţă. Şi cum obţii siguranţa de la distanţă dacă nu prin vorbe?

Vorbele sunt dulci. Vorbele mereu vor încânta, dar cu o intensitate invers proporţională cu frecvenţa cu care le spui. Un „te iubesc” aşteptat nu are valoarea unuia spus mai rar. Un „eşti frumoasă” spus într-un moment de sinceritate are mai multă valoare decât 10″eşti cea mai frumoasă” pe zi.

Da, oamenii se plictisesc de clişee. În ăştia ceva ani buni de când îl tot iubesc pe el am învăţat că marea parte din universul nostru se dezlănţuie când suntem departe. Când nu poţi trimite săruturi şi îmbrăţişări şi mângâieri pe obraz prin telefon, dar în schimb te refugiezi în amintirile frumoase. Şi pierzi acolo mult timp, într-o lume colorată, care oscilează între inocent şi erotic. Uneori, ce-i drept, mai mult spre erotic.

Nu ştiu ce anotimp îmi place mai mult, ce fel de mâncare prefer, ce muzică vreau să ascult, atunci când sunt cu el.Ştiu doar că nu vreau să treacă timpul, pentru că ştiu că odată ce voi fi iar departe, nu va mai conta decât senzaţia. Pentru că e ceva mai mult decât confort, ceva mai mult decât atracţie, mai mult decât dragoste, şi încă îi caut o definiţie sentimentului pe care sper să nu o găsesc niciodată.

Când sunt cu el, vara, cu toată căldura ei, e cel mai bun lucru. El, vara şi vântul în părul meu îmi dau o libertate la care nu speri decât atunci când vrei să îţi îndeplineşti visele. Uneori mă întreb de ce iubirile nu rezistă, de ce oamenii părăsesc grămada frumoasă de sentimente clădite. De ce după 2 ani încetează să mai strângă tare mâna celuilalt pe stradă, de ce mişcările le devin obişnuinţe, de ce nu mai simt emoţia, fluturaşii sau cum mai vrei să îi spui.

Spune-mi că sunt visătoare. Spune-mi că sunt excepţia de la regulă, că sunt prea tânără, că nu am trăit suficient şi nu am văzut destule. Mi s-a mai zis. De ani buni mi se tot spune şi sentimentul creşte. Şi nu într-un singur mod.

Văd atâtea zile cum ajung la final, atâtea dăţi de 12 din luni cum trec din calendar şi, încet, încet, ani petrecuţi cu el care sfârşesc pe 31 decembrie şi, paradoxal, simt o iubire care nu mă lasă să zic „te iubesc ca la-nceput”. Nu, nu te iubesc ca la început că deja mi se pare prea îndepărtat, prea jos, şi pentru sentimentul ăsta nu există decât sus. Vezi tu, nu toate iubirile se consumă. Unele sunt aşa însetate de viaţă că se încăpăţânează cu reuşită să urce.

a18ca87e8ca8c27be69ade2d1dca9ce1

-Practic, dacă acum mult timp, îmi plăcea vocea lui, azi a devenit o parte din mine, din creierul meu, şi când îl aud pe el, e ca şi cum m-aş auzi pe mine. De-aia îmi plac vorbele lui. Le completează pe-ale mele. Şi cred că nu am timp să îţi explic la fel, cum fiecare parte a lui, o completează pe a mea. 

Da, suntem excepţia de la regulă.

Reclame

Comentează

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s