Revoltă

Discuţia se repetă des. Uneori dimineaţa, alteori seara, uneori din senin, alteori premeditat. Mereu, mereu, acelaşi subiect, pe atât de inepuizabil, pe atât de uzat şi clişeic.

-De ce nu îţi place? De ce nu vrei să mă asculţi? De ce mereu vrei să faci pe dos?

-Nu vreau să fac pe dos. Te-am ascultat mereu, dar mai asculţi ceva ce se repetă la infinit?

-Nu faci bine. Nu ai ambiţie. Nu ai voinţă. Nu îţi pasă că mă dezamăgeşti.

-Da, nu îmi pasă. Nu îmi pasă pentru că pe mine trebuie să nu mă dezamăgesc, nu pe tine.

-Nu eşti pregătită  pentru viaţă. Şcoala e tot. Nu ai educaţie, nu ai nimic.

-Şi de când educaţia are valoare în sistemul nostru? Ce înseamnă, mamă, să fii educat? Să iei 10 la bac, să ai 10 în liceu? Să ce ? Să îţi omori timpul şi pasiunile ca să îi mulţumeşti pe alţii? Să le susţii mintea bolnavă, principiile Evului Mediu?

Şi eu vorbesc, şi ea tace. Şi dintr-o dată, îmi spune că nu mă recunoaşte si caută, cumva, să vadă pe unde m-am pierdut eu. Iar eu cred că tocmai mă găsesc, nu că mă pierd.

Acum o lună poate nu gândeam aşa. Acum un an cu siguranţă, nu. Dar uite că timpul, stresul şi informarea te fac să gândeşti contra mulţimii. Şi odată ce capeţi gândirea asta, nu mai ai cum să scapi de ea şi începi să o consolidezi cu tot ceea ce prinzi şi realizezi că nu e corect. Ce am realizat eu că nu e corect? Ştiţi ce mă revoltă? Nu?

Mă revoltă faptul că oamenii îşi învaţă copiii să fie stereotipuri. La grădiniţă părintele îi spune că la şcoala va fi greu şi că trebuie să se înveţe de mic să muncească intelectual. La şcoală, odată cu calificativele, îi spune că B e bine, dar de ce nu e FB? Dacă e S, atunci e rău de tot, iar cu I…un viitor sumbru în viziunea părintelui îl face să ia măsuri. Să îi interzică, să îl oblige, să il constrângă. Şi apoi tot restul timpului, 4  ani cu 4 şi cu încă 4, pe tot parcursul formării unui viitor adult, mintea mea, a ta, a celorlalţi, a fost stresată să facă tot, ca să aibă tot, în viitor, iar, printre astea, să nu dezamăgească pe nimeni şi să nu supere pe nimeni.

Şi ce trebuia eu, ca persoană, să înţeleg din „educaţia asta”? Să fiu un om care tace, care se supune, care nu vrea să schimbe, căruia îi place să fie controlat. Să îmi nasc frustrări şi complexe de inferioritate, să cred că dacă nu aleg să fac ce mă învaţă alţii că e bine o să ratez succesul. Că eu trebuie să stau, zilnic, în bancă, să nu mă mişc decât în pauze, ani de zile, să suport nişte pretenţii de Sărut mâna şi alte formule de politeţe exagerate gen să mă ridic în picioare când intră sau iese profesorul, care, de altfel, e un om obişnuit cu o diplomă, care vine să mă înveţe lucruri din obligaţie, în general, nu din plăcere.  De ce sunt forţată să respect. Respect pe cine consider eu că face lucruri de respectat. Nu pot să văd o profesoară care vine la oră după 20 de minute, pentru că trebuia să îşi caute accesoriile şi să îşi uniformizeze stratul de fond de ten. O profesoară care consideră că i se cuvine totul doar pentru că stă ea pe scaunul cu căptuşeală, nu eu.

E absurd. E absurd că BAC-ul a devenit o teroare. Nu e normal ca un copil să îşi petreacă ani cu imaginea faptului că BAC-ul va hotărî ce se alege de viaţa lui. E absurd că suntem atât de terorizaţi încât nici un amărât de calculator electronic nu îmi pot lua în sala de examen, că , vezi-Doamne, e posibil să fac nu-ştiu-ce măgărie de copiat cu el.

E absurd că nivelul oamenilor, al viitorilor oameni, încă stă definit de ceea ce faci în liceu. E absurd că îmi iau o carte, vreau să o citesc, pentru că aşa mă dezvolt eu, aşa simt eu că îmi umplu mintea şi sufletul cu energie şi cunoştinţe, la şcoală, însă nu am voie să citesc pentru că…vezi-doamne, am chimie. O materie care nu mă interesează dar de la care nu pot lipsi pentru că 15 absenţe mă ameninţă cu un punct scăzut la purtare , şi ştii tu, se adună.

90% din persoanele cărora am încercat să le expun problema aşa mi-au băgat replica cum că noi nu mai ascultăm de nimeni, nouă nu ne place şcoala, noi NU O SĂ FACEM NIMIC în viaţă. Mie îmi place să fac altceva. Mie îmi place partea umanistă, şi totuşi, un profil de filologie , pe vremea când intram eu la liceu, era apă în ploaie, aşa că am fost obligată să aleg un mate-info. Ceva ce mă solicită, da, pentru bac. Ceva ce pe alţii îi sperie într-atât încât îşi blesteamă zilele la 18 ani.

Pentru că nimeni nu le-a oferit oportunităţi.

Pentru că oamenii din jur, de la profesori la părinţi, nu au văzut potenţial în ei. Întrebarea e… au căutat unde trebuia potenţialul ăla?

Mentalitatea proastă a omului încă a rămas cea a secolului al XVII-lea, a omului universal, care trebuia să fie bun la tot, în nişte vremuri fără tehnologie, fără predicţia viitorului. Iar noi, în prezent, vrem ca copiii să fie la fel. Să ştie 18 materii, să fie tot şi în acelaşi timp nimic. Potenţialul ăla trebuia căutat în joacă, în plăcere, în pasiune, în dorinţă, în curaj, în caracter, într-o foaie pe care i-o dai la 7 ani şi îi spui „desenază ceva!”. În tot ceea ce un părinte trebuia să îi pună în faţă, ca să aleagă ce îi place.

Adevărul e că şcoala noastră e nulă. Că dintr-o generaţie de liceu, nu s-au format 10 oameni despre care să mai auzi, peste 10 ani, ceva măreţ. Că nu există o cale de mijloc între a renega sistemul, a te opune categoric lui şi a îi servi cerinţele orbeşte. Ori eşti un produs al şcolii şi societăţii, ori eşti propriul produs.

Atât, deşi ar mai fi mult.