Dragoste, timp, distanţă

Cum îmi vedeam relaţia acum..ani? Un scenariu de acum ceva timp. Mult timp. Pe vremea când eram micuţă şi câteva zeci de kilometri echivalau sutelor…

large

Azi. Am aşteptat ziua asta de…câte? O săptămână, o lună, mai mult? La naiba, de ce mă tot mint singură? Ştiu perfect luna, plus cele două săptămni, cinci zile, dacă stau să mă gândesc bine şi orele de când nu l-am mai văzut. 

Ştiu bine că avea geaca neagră, dimineaţa, că nu era nici frig, nici cald. Că mai târziu şi-a dat-o jos şi mi-a plăcut mult bluza albastră cu imprimeu.

De câte ori nu m-am gândit tot timpul ăsta, la tine? Adică, de câte ori nu m-am gândit la cât de nedrept trebuie să fie tot Universul că eu sunt departe. Da, eu, nu tu, că tu nu trebuie să pleci. Eu trebuie şi eu nu pot. Şi acum stau aici şi te aştept. Ştiu cu ce o să te îmbraci, ştiu cum o să miroşi şi că o să mă săruţi discret, dulce. Iar eu, ca de obicei, o să îmi pierd simţul orientării pe care oricum, nu prea îl am. De-aia am nevoie de tine, că eşti un eu şi pentru mine mereu.

Şi mă chinuie zilele în care îmi e dor de el. Nu de ce e cu el, ci de ce ar putea fi cu el. De toate scenariile pe care mi le fac pe la 12-1 noaptea, când nu am somn, când nu mă sună, când vreau să mă simt mai aproape, când mă simt îndepărtată şi confuză. Ei bine, atunci mintea mea insistă şi insistă să planifice ziua aia de peste înca alte 20,30, 40 de zile, când voi fi iar acolo, în acelaşi loc, aşteptându-l. Când mă gândesc că poate îmi va spune că mă iubeşte, că voi avea pentru câteva ore, atenţia şi afecţiunea lui. Ah, da, afecţiunea.

Mă gândesc că vom merge în parc, unde ca de obicei, nu vor mai conta restul oamenilor, ne vom pune în cea mai comodă poziţie, şi îmi va povesti toate lucrurile frumoase pe care ador să le aud. Lucrurile pe care simt că îi place să mi le spună pentru că îl linişteşte. Mă gândesc că îmi va povesti despre viitorul ăla optimist, despre ăla pesimist şi împreună vom trage concluzii promiţătoare. Nu ştiu de ce, dar simt că între noi s-a creat o legătură prin cuvintele astea. Simt că mă iubeşte şi nu înţeleg de ce nu mi-o spune. Cum nu înţeleg nici zilele în care parcă eu nu mai sunt şi e doar el.  În care mă pierde pe un drum şi mă lasă acolo, apoi iar pare că îşi aminteşte de mine.

Dar azi e azi şi vreau să simt ziua asta. De fiecare dată îmi zic aşa. De fiecare dată îmi spun că după ziua de azi voi ştii ce simte pentru mine. Că voi auzi asta de la el. Că mi-o va spune din greşeală, că îi va scăpa, ca un secret pe care nu trebuia să îl ştie nimeni. Dacă nici azi, poate peste alte zile, săptămâni,luni. Cîndva  o va face. 

Gata, meditaţia mea se sfârşeşte. Nu ştiu ce să fac. Ah, aşa e mereu. Unde eşti, orientare ?! Îmi plac blugii ăia foarte mult. Nici strâmţi, nici largi. Şi părul ăla zburlit şi….zâmbetul ăla jucăuş care se apropie de mine.

Am adaptat ceva scris acum foarte mult timp. Foarte mult înseamnă chiar mult. Ei bine, dragostea, atunci, era nepricepere. Neîndemânare, emoţie, o explozie din urma unui dor strâns zile întregi. Nu ştiam dacă am o relaţie, dacă nu am. Eram eu şi el era el. Departe de mine. Mă gândeam cu fiori la lucrurile care ar putea fi. Mă gândeam la cât curaj o să am să fiu mai îndăzneaţă data viitoare, şi fiecare dată viitoare îmi dovedea cât de mică şi timidă eram.

Adevărul pur e că dragostea adevărată se maturizează. Se naşte, şi e instabilă. E nedumerită, nu ştie încotro să o apuce, nu ştie ce să facă aşa încât să îi fie bine, face paşi mărunţi şi nesiguri. Creşte, şi e rebelă. Vrea să se schimbe, vrea să se impună, vrea să prindă un contur clar. Se ceartă, se dispută, se renunţă şi se reia. Uneori dă în regres. Alteori se maturizează, şi ajunge ca dorul să aibă aceeaşi intensitate, dar realismul să o ajute. Ca certurile să existe, dar subiectele să fie puerile. Nu mai vrea să se schimbe decât în bine, iar viitorul să fie pentru doi.

Un alt adevăr e că o relaţie adevărată e rezultatul timpului şi cunoaşterii. Timpul te ajută să cunoşti. Şi ştii, am ajuns la concluzia că oamenii vorbesc prea puţin şi se cunosc prea puţin. Odată cu asta am realizat că toate momentele  în care vorbeşti, povesteşti, exprimi, chiar dacă nu te întâlneşti, pentru că ai o relaţie la distanţă, contribuie la cunoaştere. Întăresc relaţia. Of course, aici e vorba despre lucruri serioase, aşa că nu şi-ar avea rostul comentarii gen „Vorbitul fără văzut nu are sens.”

Nu există iubire fără timp, fără toate lucrurile care te fac să cunoşti, chiar dacă timpul e greu şi apăsător. Mai târziu realizezi cât de mult şi-a pus amprenta pe relaţie. Cât de perfect i-a conturat fiecare detaliu. Cât a dezvoltat-o.

Dacă ar fi acum să scriu ceva, pe o foaie, cum o făceam mai demult, aş scrie

Mulţumesc pentru că, da, a venit ziua aia, în care mi-ai spus că ma iubeşti. Mulţumesc că , după ea, au urmat multe altele.

 

 

Reclame

3 gânduri despre „Dragoste, timp, distanţă

Comentează

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s