Suntem ceea ce iubim?

largeChiar aşa? Am aflat şi eu de curând că vorba asta, simplă dar complexă, îi aparţine lui Nichita Stănescu. Am aflat şi că a fost propusă la analiză la examenul de bacalaureat din 2011. Subiectul suna ceva gen Exprimaţi-vă opinia, într-un text de 15-30 de rânduri în legatură cu afirmaţia lui Nichita Stănescu –Suntem ceea ce iubim ” .

Ok, text argumentativ bineînţeles, că mai răruţ vezi la bac să te lase să debitezi tu acolo, fără o încrengătură de reguli pe care să le urmezi. Deci uite ce am scris eu:

Consider că, într-adevăr, suntem ceea ce iubim, după cum scurt şi generalizat, dar în acelaşi timp profund şi subiectiv, afirma Nichita Stănescu. De asemenea, cred că iubirea nu se raportează la o calitate, la o faptă sau la o oricare altă condiţie ci gândesc precum se exprima şi Garabet Ibrăileanu în „Adela”-„o iubire pe care o poţi justifica nu e iubire…”

În primul rând, susţin teoria conform căreia omul este făcut pentru starea de continuu progres şi inepuizabilă dezvoltare. Pentru a se descoperi şi redescoperi pe sine. Persoanele pe care le iubim sunt doar un cumul al tuturor posibilităţilor noastre mintale şi al tuturor bunurilor pe care am vrea să le vedem cu adevărat în noi. 

Alegem să iubim oameni mai puternici decât noi pentru ca de fapt, căutăm să ne descoperim forţa.  Iubim fără să putem aduce argumente solide în faţa celorlalţi deoarece argumentul e ca o autodescriere la care am eşua lamentabil. Toate lucrurile pe care le apreciem în persoana iubtă sunt, în realitate, descoperirile pe care iubirea ni le-a oferit, dar nu sunt şi cauza iubirii.

În al doilea rând, atunci când iubim toată bunăstarea noastră, toate dimineţile radioase, întregul sentiment de bunătate care ne copleşeşte, toată grija şi toată nevoia de a proteja se îndreaptă către celălalt, ca şi cum am uita de eurile noastre şi ne-am identifica cu el sau cu ea. Iubirea devine o dependenţă produsă de completarea reciprocă.

În concluzie, cu siguranţă „suntem ceea ce iubim”, căci nu am putea iubi ceva diferit de noi, ceva care nu ne întregeşte sau, de ce nu, care nu ne transformă treptat în cea mai bună variantă a noastră. 

*Cuvintele ingroșate reprezintă conectorii logici, care sunt foarte importanți, în funcție de etapele argumentării.

Ok, cam aşa sună ceea ce vor ei, da, ei cei care corectează de 2, 3 ori lucrările noastre la bac, să audă. Sau cel puţin unul din ei ar vrea să citească asta. Sau ce mă interesează, mie îmi place să filozofez. Poate pot spune şi lucruri pe care nu le cred, dar pe care, atâta timp cât am pixul în mână şi foaia în faţă, le trăiesc ca şi cum ar fi principiile mele de viaţă.

Cu toate astea, cred în iubire mai mult decât în orice. Cred tot ce am scris sau poate nu cred cu adevărat că iubirea nu are nicio condiţie. Cred că iubeşti doar odată, iar atunci când iubeşti defectul nu e o piedică ci o oportunitate de îmbunătăţire a relaţiei. Cred că dragostea nu se naşte niciodată adevărată ci se validează în timp, după ce întrebările, curiozităţile, gelozia, hopurile, lacrimile şi-au pus o amprentă care se va şterge cu o mare pace. Cred că atunci descoperi că ai ajuns să iubeşti. Când simţi pace şi siguranţă. Când nu mai ştii să îţi explici în cuvinte sentiemntul. Cum fac eu acum. M-am pierdut.

Reclame

12 gânduri despre „Suntem ceea ce iubim?

  1. Interesant citatul, nu cred că l-am mai auzit până acum, regretele mele, sunt o ignorantă, dar cred că pot să nu fiu de acord. Consider că nu suntem, cel puțin nu întotdeauna, ceea ce iubim. Ba dimpotrivă, parcă suntem mai atrași de ceea ce ne incită, ce ne completează și ne trezește interesul prin natura sa atât de diferită de a noastră.

    De asemenea trebuie să nu fiu de acord nici cu ceva ce ai zis tu în eseu, ”Alegem să iubim oameni mai puternici decât noi pentru ca de fapt, căutăm să ne descoperim forţa.” Nu cred că asta se aplică întotdeauna, uneori vrem să protejăm ceva ce iubim, deci iubim ceva mai slab din acest punct de vedere.

    În schimb îmi place mult citatul din Adela. Foarte adevărat.

    Și pentru că am eu micuțe probleme când vine vorba de limba română trebuie să își spun că se scrie ”într-adevăr” și ”o dată”. Există și varianta ”odată”, dar asta se folosește când este vorba de un moment îndepărtat în timp, cândva.

    Să mai scrii, tocmai ți-am descoperit blogul și îmi place să te citesc.

    Apreciază

  2. Cred… de fapt, sunt sigur, că poți iubi de mai multe ori. Curat, adevărat, cu intensitate, dar diferit. Vei fi descoperit asta peste vreo 20-30 de ani. 🙂
    „Cred că dragostea nu se naşte niciodată adevărată ci se validează în timp, după ce întrebările, curiozităţile, gelozia, hopurile, lacrimile şi-au pus o amprentă care se va şterge cu o mare pace. Cred că atunci descoperi că ai ajuns să iubeşti. Când simţi pace şi siguranţă. Când nu mai ştii să îţi explici în cuvinte sentimentul.”
    Foarte adevărat, subscriu.

    Apreciază

    1. Eu nu cred ca oamenii sunt facuti ca sa iubeasca de mai multe ori. Sau hai sa o luam altfel, si sa spun ca nu cred ca iubirea intensa, cea care te face bun si te implineste, fiind in acelasi timp una pasionala si intotdeauna atragatoare, poate fi gasita de mai multe ori. Cred ca deseori se vrea iubire mai mult decat se „iubeste”, si in final oamenii se intreaba unde s-au pierdut.
      Iubirea in adevaratul sens al cuvantului e unica. Dar toti avem pareri 🙂 Apreciez.

      Apreciază

      1. Putem spune dacă iubirea „adevărată” se repetă doar când vom ajunge la capătul drumului. Până atrunci, sunt presupuneri. 🙂

        Apreciază

Comentează

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s