Timpul lui ”demult”

 Azi sunt optimista, si fericita, si vad viata in ziua de maine.  Si imi place de mine. Dar erau vremuri cand nu era asa, era mai sec si totul era mai aspru cu mine, sau eu eram mai aspra cu tot. Nu prea mai conteaza oricum.

Lucrurile se schimba odata cu noi sau noi ne schimbam odata cu ele?

Oamenii isi gasesc inspiratia cand sunt tristi sau cand sunt veseli? Sunt unii care scriu cele mai frumoase randuri, picteaza cele mai artistice picturi si fac cele mai reusite lucrari atunci cand le pica lacrimi. Sunt altii care fac astea grozav cand vad viata ca pe un carousel  ce ii plimba  prin toate fericirile, sus si jos.

Eu scriu atunci cand imi amintesc ceva ce ma inspira, cand vad ceva ce imi place sau cand citesc ceva ce ma surprinde. Cel mai bine scriu cand simt si vreau sa arat.

Despre timpul lui demult, azi ma gandeam la momentele din urma cu cativa ani, cand imi doream atat de tare sa cresc si credeam ca lumea va arata la fel, dar ca eu voi putea face multe.

Credeam ca cea mai mare placere va fi sa am multe haine, un iubit cu care sa ma pup pe strada si visam sa fiu actrita. Parintii mei imi pareau perfecti, cu exceptia faptului ca se duceau la nunti si pe mine ma lasau acasa. Abia asteptam sa vina rudele in vizita pentru ca stiam ca imi dau dulciuri si cate 5 sau 10 lei daca nu ne mai vazusem demult.

Si aia era „valoarea”, placerea. Lucruri foarte simple. A, si uram al naibi de tare diminetile cand ma trezeam la 7 si trebuia sa imi impleteasca mama un par lungi si des de care ma tragea teribil.

Dar era frumos, sau probabil ca acum mi se pare frumos, ca atunci sigur nu.

Acum ma gandesc la copiii care acum au 9 ani si niste parinti care le ofera tot ceea ce pot si incerc sa intru in mintea lor ca sa ii inteleg bine. Si nu pot, cu toate ca de la varsta aia ma gandeam ca eu am sa tin minte tot ce nu imi convine asa incat eu la randul meu sa stiu cum sa ma comport, cum sa fiu, cu ai mei sau cu toti copiii. La 14 ani imi juram ca o sa imi las fata sa se vada cu prietenul ei si sa aiba o relatie asa cum vrea ea, ca o sa imi aduc aminte cum simteam eu si ca o sa ma gandesc profund inainte sa iau decizii.

Care e faza? Timpul merge dar nu prea ne lasa nimic din gandirea de mai demult. Nu mai poti aduce trairile de acum 5 ani si asa nici nu poti sa gandesti in locul cuiva care e pus in aceeasi situatie ca si tine.

E o parte frumoasa si o parte trista. Anii care trec te duc tot mai aproape de momente intense, vesele sau „nevesele”. Te fac mai constient si incepi sa vezi ca fiecare zi trece in spatele tau si e destul de important daca de acolo te va impinge in fata sau te va trage inapoi.

Dar e ok. E ok sa astepti cu nerabdare un moment, e ok sa te bucuri de el, nu ar fi ok sa nu ai nimic de asteptat.

Cu timpul observ ca ma fac fericita alte lucruri, nu cele de acum un an sau doi sau trei. Si asta e ok.

imaginidespretimp

Reclame

Un gând despre „Timpul lui ”demult”

  1. Mi-a placut partea cu „Parintii mei imi pareau perfecti, cu exceptia faptului ca se duceau la nunti si pe mine ma lasau acasa.”. :)) Imi amintesc de perioada aia la tine. 😛

    Apreciază

Comentează

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s